Turnul de pe Deal

Fie în sudul Transilvaniei, fie în Banat, Ordinul Teuton, „Order der Bruder vom Deutschen Haus St. Mariens in Jerusalem” a lăsat urme ale acestor prezenţe.
Papa Inocenţiu al III-lea miza, prin colonizarea lor, pe implantarea unor germeni de influenţă cultural-spirituală catolică şi politică în comunităţile româneşti autohtone, ortodoxe. O dată stabiliţi aici, însă, membrii Ordinului Teutonilor dobândesc orgoliul aşa-zicând suprematist al oaspetelui care, după ce-i oferi găzduire, vrea să te alunge din casă.
Prin documentul din 7 mai 1211, teutonii sunt colonizaţi în Ţara Bârsei (Burzenland) pentru apărarea graniţei de sud-est a Transilvaniei, obţinând privilegii solide precum scutiri de vămi şi dări, dreptul de a apela la judecata regală, dreptul de a ţine şi a organiza târguri, de a ridica numai cetăţi din lemn, scoaterea lor de sub jurisdicţia voievodului Transilvaniei. Teritoriul este situat doar formal într-o competenţă autoritară a ordinului şi, cum se va întâmpla în 1221, conflictul teutonilor cu regele ungar va pleca tocmai de la tentativa acestora de a transforma ţinutul, prin unificarea proprietăţilor pe temeiul organizărilor de tip religios, într-un domeniu autonom.
Forţa cavalerilor e valorificată din nou, tot în 1213, în luptele de la Vidin, unde regele Andrei al II-lea (1205-1235) trimite unităţi militare formate din români, saşi, secui, pecenegi, aceştia, cu români bănăţeni din părţile Caraşului şi Severinului, să-l ajute pe nepotul de frate al lui Ioniţă Kaloioan, Borilă (1207-1218), împotriva unei tentative de răscoală având drept scop desprinderea din ţaratul creştin de la Dunăre.
Bănăţenii vin din partea cetăţii regale Karrassowa, Crucessburg, Krassoffew, unde, după 1211, se stabiliseră câţiva reprezentanţi ai Ordinului Teuton. La aceştia şi la „Cruceburg” face referire documentul din 7 mai 1222, privilegiul acordat lui Hermann, maestrul Ordinului Teuton şi confirmarea din 19 decembrie 1222 a Papei Honoriu al III-lea, din care trebuie să înţelegem că stăpânirea (formală) a teutonilor urma linia munţilor mehedinţeni, apoi Carpaţii Meridionali, mai precis, din interpretarea corectă a unui specialist interbelic din 1934, ignorată după 1950 sau combătută fără argumente solide, de la „Carassburg-Kruceburg”-ul cărăşan (bănăţean, fiind vorba de Banatul Montan nu de cel timişan, de câmpie) „până la hotarele brodnicilor”, spre Moldova, şi „de la castrul Hălmeag până la izvoarele Bârsei şi de aici până la Dunăre”, o întreagă fâşie frontalieră est-sud est. Că avem şi o realitate bănăţeană, cărăşană a problemei, stă mărturie şi documentul (edictul) din 1223 al Papei Honoriu prin care bisericile de rit catolic, din Banatul de Munte şi din Transilvania de sud-est,
În 1225, Andrei al II-lea îi alungă din Ţara Bârsei, folosind ca principală acuzare încălcarea delimitărilor teritoriale anterior stabilite şi ridicarea cetăţilor din piatră, nu de lemn, cum se stipulase în actele dintâi ale stabilirii membrilor Ordinului Cavalerilor Teutoni, în provinciile locuite de români.
În Banat activa o ramificaţie a Ordinului Teuton, Ordinul Cavalerilor Gladiferi, cu ascendenţa membrilor uniunii acestor gladiferi în „unităţile” speciale creştine din vremea voievodului român Glad, Gladius, Claudius, Cladius, Clodius. În 1234, gladiferii din ţinutul cărăşan mai sunt la datorie, în preajma cetăţii Caraşova dar nu excludem prezenţa lor în cetăţile Iladia, Mehadia, Urscia, Horom, Haram. În acel an, abatele Fredericus de Hamborn vine în zona ardeleană-bănăţeană pentru a face un raport-bilanţ. Astfel, în Catalogus Ninivensis al călugărilor Ordinului Premonstratens, se vorbeşte de filialele acestuia, de bisericile de rit catolic ridicate în Banat şi sudul Transilvaniei, de cele aflate sub autoritatea Vaticanului sau, în numele Vaticanului, administrate în cadrul organizărilor cavalerilor teutoni.
Dyocesis Cumaniae include, prin extensie, realităţi ale Banatului Montan, cărăşan, dar şi din ţinuturile Orăştiei, Sebeş iar Dyocesis Ultrasilvanae are în componenţă colţul transilvan de sud-est, cu Villa Hermani (Sibiu) şi Corona (Braşov).
Aici, în Ţara Caraşului, în 1237 are loc fuzionarea între Ordinul Cavalerilor Teutoni şi Ordinul Cavalerilor Gladiferi. Cu acest prilej este pomenit acel gladifer, probabil din ţinutul cărăşan, Gringennens, care picta cărţi de joc.
În dezvoltarea examinărilor sale asupra titlului voievodului muntean Mircea cel Mare, istoricul Onciul confirmă, pe baza bibliografiei pe care atunci o avea la îndemână, faptul că banatul de Severin e o denominare generică a unui teritoriu mai mare, incluzând fâşia din Mehedinţi şi Gorj cu cetatea Severinului dar şi sud-estul Banatului, comitatul Severinului cu centrul în castrum Myhald (Mehadia) şi comitatul Căraşului, aşa cum acesta era delimitat în donaţia făcută la 1247 cavalerilor ioaniţi: „terram Woyla iuxta Danubium a castro de Carasou exemptam” În exprimarea din text, „terra Zeurino” includea, aşadar, sudul Banatului şi vestul Olteniei. Niciodată, însă, teutonii n-au intrat în posesia teritoriului aceşti cavaleri ai Casei Ospitalierilor, în frunte cu venerabilul mare preceptor Rembald, în schimb Mircea îl stăpânea, cel puţin o vreme fiindcă, după moartea lui, Sigismund de Luxemburg trimite în toamna anului 1419 pe Pippo Spano să „anexeze” Banatul de Severin, cu cetăţile Mehadia (citată la 1428, lângă „Castrum Cewryn”) şi Orşova, iar la 9 octombrie 1428, din dorinţa delimitărilor clare ale frontierei cu Serbia şi Ţara Românească, regele maghiar promite ţinutul marelui magistru al ordinului teuton, Radwitz.
Cavalerii au jurisdicţie în districtele Mehadia, Almăj, Ilidia unde sunt citaţi 643 cnezi (126 Ilidia, 293 Almăj, 293 Mehadia). Din aceleaşi considerente, Sigismund emite, la 1430, Regulamentul militar pentru apărarea graniţelor din Ţara Românească şi Turcia. La vremea aceea (document din 1438), Iancu de Hunedoara, ban de Severin, are o moşie în Banat, fiind menţionată şi o localitate, Kursumlija, la 1447-1448, un derivat probabil din mai vechile Chery, Charam, Choron, oraşul de pe Căraş. Din aceeaşi dorinţă expresă a regalităţii maghiare de a se asigura şi păstra stabilitatea administrativ-politică în zona de graniţă, Ladislau V întăreşte, la 1457, privilegiile celor opt districte româneşti.
Dar toate informaţiile de până acum, legate de tema noastră, arată şi altfel de continuităţi legate de realităţi cotangente, ale istoriei autohtonilor şi ale alogenilor. Între acele remanenţe de organizări mai mult sau mai puţin instituţionale se pot enumera destule argumente din mediul cărăşan. Turnul din Cacova-Grădinari, şi azi în picioare, ar putea avea, de pildă, o explicaţie tocmai în legătură cu aceste realităţi confluente. El e parte dintr-o organizare militară cândva extinsă, după 1250. Nu ne gândim la argumentul, acum caduc, al reliefului favorabil, propice dar ne gândim că documentul din 1378, amintind biserica de lemn pe fundament de piatră, de pe moşia Valea („ecclesia partim in lignis et partim in lapidibus constructa”, ar explica în ce măsură vorbim de astfel de „continuităţi”.
Credem că turnul e parte dintr-o construcţie care nu avea, la început destinaţie religioasă. Abia după 1360, fortificarea paramilitară a zonei fiind abandonată, localnicii au încadrat turnul în arhitectura unei biserici ortodoxe dar cu altfel de material de construcţie. Harta militară din secolul XIV, menţionată şi în Tractatus de re militari et machinis bellis, realizată de Paulus Sanctinus Ducensis pentru Sigismund de Luxemburg, remarca un aspect ciudat, semnalând în acelaşi loc, am spune simboluri lipite unul de altul, un turn de observaţie militară şi o biserică „eretică” (ne catolică, adică, sigur ortodoxă). Era, probabil, vremea în care utilităţile construcţiei se pliază, în sensul anulării destinaţiei anterioare. Că nu mai există în întregul ei biserica, asta se explică prin perisabilitatea noii construcţii care integrase în ansamblul ei şi turnul, o construcţie ridicată în sistemul edificiilor cu destinaţie militară concretă, modul asamblării elementelor componente amintind de edificiile ordinului, unele păstrate şi azi în diverse puncte geografice din Europa de est şi centrală.
La instalarea teutonilor, cel puţin formală, în 1428, călugării minoriţi nu agreează ideea şi nemulţumirea lor se cumulează cu opoziţia unor cnezi români din districtul Caransebeş. Iată de ce survine, la 5 decembrie 1428, Diploma lui Ludovic I, spre a calma puţin lucrurile.Teutonii primesc 24-30 cetăţi şi fortificaţii, 238 bombarde, privilegii.
Nu sunt menţiuni în documentele păstrate până la noi că toţi cnezii ar fi recunoscut autoritatea lui Nicolae de Radwitz, o vreme ban de Zewrin, Zeurin, Severin. Exemplul este acela al almăjenilor, la 21 august 1430, Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, ajungând a se plânge lui Sigismund. Iar regele încearcă să-l atragă de partea sa pe un nemulţumit, Vlad de Bizerea, la 30 noiembrie 1429, oferindu-i bunuri mobile şi imobile în Caransebeş. Vlad se refugia, însă, în Ţara Românească, la Dan al II-lea iar cele 13 sate ale sale sunt date lui Radwitz şi reluate la moartea lui Sigismund. Din vara lui 1432, teutonii arată că nu rezistă osmanilor prea mult timp şi lasă apărarea provinciei bănăţene tot celor care au
apărat-o şi până atunci, autohtonilor români.
Din aceleaşi considerente, Sigismund emite, la 1430, Regulamentul militar pentru apărarea graniţelor din Ţara Românească şi Turcia.

Realităţile bănăţene ale veacurilor XIII-XVI, evidenţiază şi pagini ale convergenţelor autohton-alogen sub semnul prezenţelor sporadice ale membrilor Ordinului Cavalerilor Teutoni în Banatul de Munte, în ţinutul cărăşan.

Turnul Cavalerilor Gladiferi (Teutoni)
IONEL BOTA,
Ordinul Cavalerilor Teutoni în Ţara Caraşului
(Oraviţa, Editura Amalia Book Mitteleuropa, 2014)
-fragmente-

/fotografii realizate de Ion Ogrin şi Daniel Mărgan/