1 Decembrie 1918 – Ziua Marii Uniri

  În vara anului 1848, când scria lucrarea manifest ”Dorințele partidei naționale” Mihail Kogălniceanu spunea un mare adevăr istoric. Ideea de Unire este ”cheia de baza fără de care s-ar fi prăbușit tot edificiul național” De asemenea Nicolae Bălcescu tot atunci în focul revoluției pașoptiște ne rostise: ”Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei mari care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră”.

În fruntea celor jertfiți pentru ideea de Unire s-a așezat Mihai Viteazul, Unirii din 1600 și modelul tuturor marilor momente de luptă pentru unitatea statală și națională românească.

Bălcescu însuși a căutat să-i scrie cu înflăcărare istoria și să-l urce pe soclul de aur al modelului de luptă pentru unirea tuturor românilor ca de acolo să grăiască inimile tuturor generațiilor. România noastră va exista deci striga cu nestins entuziasm Bălcescu. ”Sunt convins în străfundul inimii, orb cine n-o vede. Unirea au visat-o cărturarii veacurilor următoare. Ideea și idealul de unire se conjugau tot mai firesc cu ideea de independență și liberate națională. Unirea Moldovei cu Muntenia din 1859, urmată de reformele lui Cuza apoi cucerirea independenței în 1877 a însemnat al doilea pas absolut necesar că ideea de unire să se poată împlini desăvărșit prin cuprinderea întregului teritoriu.

Unirea era dorită de toți, ”cu ardoare ca-o necesitate vitală economică, politică și spirituală”. Pentru unirea cu Transilvania lupau toți români de la vlădică la opincă, cum zicea vorba populară. Nu era suflet de român care să vibreze ca o harfă eoliană, când se cânta un cor compus de transilvăneanul Ion Vidu ori Gheorghe Dima, când se citea un vers de Geroge Coșbuc, ori Octavian Goga. Dorind cu înflăcărare desăvârșirea unificării statale a poporului român, clasa muncitoare de pe întreg spațiu românesc arăta că Unirea trebuie și putea fi realizată prin lupta revoluționară socială și națională. Această luptă îmbinată cu sarcină de a lupta împotriva Împeriului austro-ungar aliat în război cu Imperiul german. Aceste imperii multinaționale care au dezlănțuit un război de expansiune, de reîmpărțire a lumii au avut adversare puterile din Atlanta (Franta, Rusia, Anglia și România) care au intrat în această uriașă confruntare. Pe fronturi mii și zeci de mii de românii au murit.

Astfel pentru Unire a luptat întregul popor de pretutindeni. Acest fapt s-a desfășurat în imprejurările când și Imperiul țarist s-a prăbușit prin triumful Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, care a înaripat lupta revoluționară a tuturor popoarelor din Austro-Ungaria, români, cehi, poloni, sârbi, maghiari. Înfrănți pe fronturi, austro-ungaro-germanii, au plecat steagurile, iar popoarele subjugate au declanșat revoluția de eliberare socială și națională. Cu îndrănzeală și pricepere transilvănenii au format “Consiliul Național Român Central” care a convocat la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, Marea Adunare Națională Revoluționară și Populară. La Adunare s-au adunat peste 100 000 de românii, toți veneau în Cetatea Unirii ca în vremea lui Avram Iancu. Minerii din Valea Jiului au prins pe steaguri, eșarfe rosii, demonstrând că vor libertăți și drepturi social economice și politice în cadrul statutului național. Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 și-a ales la rândul ei Marele Sfat National care sa întrunit în Cetatea Alba Iulia, unde a prezidat Ștefan Pop de Băsești ”bătărânul nației” cum l-a numit Nicolae Iorga. Raportul a fost susținut de Vasile Goldiș, când a citit rezoluția Unirii.

Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunarea prin reprezentanți lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânși cu România. Rezoluția s-a citit apoi de pe douăsprezece tribune, să audă marea mulțime adunată pe Câmpul lui Horea, mirificul cuvânt al unirii. Uralele au clcocotit în văzduh, cerul sa învăpăiat de fluturarea steagurilor. Mulțimea care umpluse Câmpul lui Horea și tot cuprinsul din jurul Albei Iulia. Cei de față ca și în întreaga țară au trăit atunci unul din cele mai mari și patetice, mai entuziasmate și mai fierbinți momente din istoria României.

   Deasupra României în sfârșit întregită prin voința de stâncă a poporului parcă nu mai plutea cețurile lui decembrie, ci defilau chipurile luminoase ale tuturor eroilor jertfiți pentru libertate și unitate de la Decebal, Mircea, Ștefan, Horea, Avram Iancu, Cuza până la Aurel Vlaicu și Ion Rațiu, de la stihuitori ”Mioriței” până la Eminescu, rapsodul genial care a stăbătut pe jos, tot întinsul țării și cu ardoare a cântat necazurile și bucuriile, jalea și dorul românilor. România își croia un nou drum; drumul de glorie al Unității larg deschise, cum îi ura poporul. După ce a votat Unirea. Marele Sfat a ales un Consiliu dirigent cu atribuții de guvern provizoriu, care a preluat administrația până la stabilirea conducerii noului stat român. Ele sintetizau secolele de luptă economic, socială, politică, național și culturală.

   Întruchiparea concret unui vis bimilenar, scuturau jugul străin și prăbușeau în neanț toate bornele de hotar cu vulturul bicefal care batjocoreau minunata priveliște a Carpaților Românești. Înfăptuirea unirii a început din ziua 11 noiembrie 1918, când s-au strâns în locuința modestă a judetului Dimitrie Ponoran din Sighet cei saptesprezece membri aleși ai Consilului Național Român din străvechiul ținut al Maramureșului. Cu toți erau peste măsură de emoționați. Se vedea aceasta din ochii lor strălucitori cât și din nerăbdătoarea cu care abia așteptau să dea glas năzuințelor celor pe care îi reprezentau, s-au așezat în jurul unei mese lungi de brad acoperită cu un postav verde-cenușiu, iar cel mai bătrân dintre ei avocatul Iosif Pop, a grăit către cei de față.

   Știm că românii au fost nevoiți să intre în războiul mondial care abia se încheiase, atât pentru redobândirea drepturilor lor de veacuri, încălcate de cei puternici, cât și pentru împlinirea dezideratelor fundamentale ale desăvărșirii statutului național, cu prilejul Congresului pentru unitate politică a tuturor românilor, când au fost aleși ca președinte. Scriitorul Barbu Ștefănescu de la Vrancea și secretos învățatul istoric Nicolae Iorga, acesta din urmă s-a adresat întregului popor român printr-un manifest în care a spus ”Dreptul învinge forța, voința popoarelor înlocuiește cucerirea. Stăpânirile care nu se bizuie pe voința popoarelor sunt răsturnate pentru totdeauna și din aceste ruine răsare, domnia dreptății. Alcăturile vechi se desfac, iar noile alcătuirea se întemeiază pe dreptul fiecărui neam. Ascultând aceste cuvinte membrii consilului au aclamat cu entuziasm, iar notarul Grigore Bata cel care zăcuse mai mult în temnita pentru convingerile lui adaugă că odată cu marile manifestații muncitorești de la Arad, Reșița, Brașov, Petroșani, Cluj, românii din toate provinciile istorice indiferent de apartenența fără echivoc pentru Unitatea Statului Național Român din Transilvania și Ungaria întrunit la Oradea la 12 ocotombrie 1918, a formulat într-o decalarație a dreptul națiunii române.

  Întreaga Transilvanie se organizează în clipa de față ca Țara Românească. Frați, români, maramureșeni! Au căzut lanțurile robiei de veacuri. A sosit ceasul măreț al eliberării. O lume nouă își ia astăzi ființă din ruinele trecutului și soarele dreptăți a răsărit biruitor pe cerul nostru. Pătrunși și noi, în toată ființa noastră în dreptul sfânt de a ne feri singuri pe noi înșine, ne-am constituit într-un Sfat Național Român cu sediul la Arad, chemând deci toate comunele românești din comitatul Maramureșului să aleagă și să trimeată o delegatie de cel putin 3 membri la Adunarea de constituire ce sa tinut in ziua de vineri 22 noiembrie in Sighet, in localul Bănicii Maramureșene, cu următorul program: Constituirea Statului Național Român definitiv din Comitatul Maramureș și al gărzii naționale române pentru suținerea ordinii și menținerea libertății.

23.11.2010, ora 17:10