Parcurile naturale sunt arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică. Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei locale. De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN – „Peisaj protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere”
Localizare şi cai de acces
Suprafaţa Parcului Natural Putna-Vrancea este de 38 190 hectare, reprezentand 41,32 % din suprafaţa montană a judeţului Vrancea.
Parcul Natural Putna-Vrancea, se suprapune sectorului central-nord-vestic al Muntilor Vrancei. Acest parc se inscrie grupei externe a Carpaţilor de Curbură, acoperind în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna, la care se adaugă spre sud –vest masivele Mordanu şi Goru. Parcul Natural Putna-Vrancea se suprapune spaţial în cea mai mare parte bazinului hidrografic montan al Putnei.
Parcul Natural Putna-Vrancea este traversat de drumul naţional DN 2D Focşani-Tg. Secuiesc, această rută fiind de importanţă strategică, iar drumul national DN2L face legatura intre localitatile Lepsa si Soveja este închis circulaţiei publice, fiind în curs de reabilitare.
Infiinţare
Parcul Natural Putna Vrancea a fost înfiinţat în urma Hotărârii de Guvern nr. 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone. Înfiinţarea unui Parc Natural în judeţul Vrancea se înscrie în eforturile României de proteja o suprafaţă cât mai mare din habitatele şi speciile de interes conservativ, asumate prin transpunerea Directivei Habitate şi Păsări din Uniunea Europeană dar şi prin legislaţia internă.
Necesitatea desemnării zonei ca arie protejată rezultă din existenţa unui număr de 12 habitate de interes comunitar, din care 3 sunt prioritare, cât şi din prezenţa unor specii de plante aflate pe lista roşie – papucul doamnei (Cypipedrium calceolus), jneapănul (Pinus mugo), arborele de tisă (Taxus baccata), bulbucii de munte (Trollius europaeus), floarea de colţ (Leontopodium alpinum). Habitatele forestiere, fiind extrem de compacte şi inaccesibile, constituie areale ideale pentru carnivorele mari (urs, lup, râs). Conservarea acestor trei specii de carnivore mari se realizeză conform planului de management local realizat în cadrul proiectului LIFE02NAT/RO/8576 şi pe existenţa unei reţele ecologice locale pentru protecţia carnivorelor mari din judeţul Vrancea. În cadrul acestei reţele locale, Parcul Natural Putna-Vrancea are un rol cheie asigurând diminuarea impactului antropic şi a celui impus de barierele antropice. Ca urmare a Proiectului LIFE02NAT/RO/000170, populaţiile de carnivore mari de pe raza parcului sunt subiectul unei ample monitorizări, rezultatele obţinute stând la baza aplicării unor măsuri speciale de conservare.
Pe lângă statutul de parc natural, ariei protejate îi mai sunt atribuite şi statutele de Sit de Importanţă Comunitară (ROSCI 208 Putna-Vrancea) şi de Arie Specială de Protecţie Avifaunistică (ROSPA 0088 Munţii Vrancei).
Statutul de Sit de Importanţă Comunitară a fost acordat datorită existenţei pe raza parcului a urmatoarelor specii: mamifere – Ursus Arctos*, Canis lupus*, Lynx lynx, Lutra lutra, Myotis myotis; amfibieni şi reptile – Bombina variegata, Triturus cristatus, Triturus montandonii; peşti: Cottus gobio; nevertebrate – Rosalia alpina*, Vestigo genesii, Pholidoptera transsylvanica; plante – Cypripedium calceolus
Statutul de Arie Specială de Protecţie Avifaunistică a fost acordat datorită existenţei pe raza parcului a 12 specii de păsări menţionate în Anexa I a Directivei 79/409/CEE: Pernis apivorus, Bonasa bonasia, Strix uralensis, Aegolius funereus, Glaucidium passerinum, Picus canus, Dryocopus martius, Dendrocopos leucotos, Picoides tridactylus, Ficedula parva, Ficedula albicollis, Tetrao urogallus.
Administrare
Administraţia Parcului Natural Putna Vrancea funcţionează în baza unui contract de administrare încheiat între Ministerul Mediului şi Padurilor şi Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva conform procedurilor de încredinţare a administrării sau de atribuire a custodiei ariilor naturale protejate Administraţia Parcului Natural Putna-Vrancea este subunitate cu personalitate juridică a RNP-Romsilva. Responsabilitatea APNPV este să întocmească planurile de lucru anuale, pornind de la prevederile Planului de Management al PNPBV şi implementează şi/sau coordonează acţiunile legate de gospodărirea Parcului, având în acelaşi timp atribuţii de control privind toate activităţile de pe raza Parcului.
HStructura de personal a administraţiei PNPV, are urmatoarea componentă:
HDirectorul Parcului, Şef Pază, Economist, Responsabil relaţii cu comunităţile, educaţie ecologică şi turism, Biolog, Specialist în Tehnologia Informaţiei, 6 agenţi de teren.
Zonarea interna
In cuprinsul PNPV se identifica 4 tipuri de zone functionale: zona de protecţie strictă, zonele de protecţie integrală, zonele de management durabil şi zonele de dezvoltare durabilă a activităţilor umane.
Zonarea internă a Parcului Natural Putna Vrancea a fost realizată în conformitate cu prevederile O.U.G. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice criteriul de baza pentru delimitarea acestora fiind strict cel stiintific.
Zona de protecţie strictă este situata in partea de sud a PNPV. Aceasta cuprinde zona sălbatică din treimea mijlocie şi superioară a Vf. Goru în care nu au existat intervenţii antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus.
Zonele de protecţie integrală cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul PNPV, fiind necesară menţinerea proceselor naturale.
In PNPV zonele de management durabil şi fac trecerea între zonele cu protecţie integrală şi cele de dezvoltare durabilă.
Zone de dezvoltare durabilă a activităţilor umane sunt zone de pe raza Parcului Natural Putna-Vrancea în care se permit activităţi de investiţii/dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale şi de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversităţii.
Descrierea ştiinţifică a ariei
Elemente de geologie
Parcul Natural Putna Vrancea, ca parte a Munţilor Vrancei, reprezintă din punct de vedere geologic rezultatul orogenezei alpine, cu relevarea în peisajul actual a intensităţilor diferite în spaţiu şi timp a manifestărilor ei. Ca parte integrantă a Carpaţilor Orientali, Munţii Vrancei şi implicit arealul Parcului Natural aparţin unităţii de fliş, cu subunităţile sale. In baza cuverturii sedimentare sunt stratele mai vechi care aparţin flişului cretacic, în timp ce in partea superioară se remarcă formaţiunile mai tinere ale flişului paleogen.
O trăsătură caracteristică este aceea a inversiunilor de relief rezultate din poziţia stratelor cu durităţi diferite în complexele tectonice ale cutelor : culmi pe sinclinale şi văi pe anticlinale.
Substratul este dominat de numeroase tipuri de gresii cele mai frecvente fiind cele de Kliwa şi Tarcău, dar şi gresii calcaroase, gresii curbicorticale, gresii glauconitice sau micacee, dispuse în pachete de grosimi variabile, cutate şi adesea flexurate ori faliate
Relieful Parcului Natural Putna-Vrancea
Parcul Natural Putna-Vrancea se suprapune unor unităţi de relief variate, bine individualizate, dispuse în trepte ce coboară de la vest către est, dând regiunii aspectul unui imens amfiteatru.
Principalele subunităţi de relief din cadrul Parcului Natural Putna-Vrancea sunt: Munţii Lăcăuţi-Goru, Munţii Coza, Munţii Lepşei, Munţii Zboina Neagră (D. Bălteanu, Ioana Ştefanescu, 1987).
Munţii Lăcăuţi-Goru se desfăşoară pe direcţie generală NV-SE, între cumpăna de ape şi râurile Basca Mare şi Zăbala. Corespund unei axe de înălţare maximă din Carpaţii Curburii şi sunt alcătuiţi din gresii dure. în cuprinsul lor sunt întâlnite maxime din Munţii Vrancei şi din bazinul Putnei, în vârful Goru (1784,6 m) şi Lăcăuţi (1776,7 m).
Muntele Coza se extinde la nord de Zboina Frumoasă şi este delimitat de râurile Putna (la nord), Zăbala (la sud-vest) şi Năruja (la sud-est). Corespunde din punct de vedere geologic „semiferestrei de Vrancea” în constituţia căreia sunt incluse gresii, argile nisipoase, marno-calcare etc. Reţeaua hidrografică, în principal afluenţii Putnei, a generat fragmentarea Muntelui Coza şi individualizarea în cadrul acestuia a mai multor culmi şi înălţimi separate, printre care se numără: Coza (1629,3 m), Tisaru Mare (1267,8 m), Pietricelele (l162,8 m), şi Zimcea (1369,2 m).
Munţii Lepşei şi Munele Zboina Neagră se desfăşoară de la nord de valea Putnei şi sunt separaţi de râul Lepşa. Cumpăna de ape urmăreşte linia celor mai mari înălţimi ale M. Lepşei, trecând prin vârfurile: Buniu (1543,5 m), Astogul Mare (1526,9 m), Cobert (1516,5 m), Muşat (1502,7 m), Lepşa (1390 m). Dintre culmile secundare, mai importante sunt: Piatra Albă (1085,8 m) şi Piscul Mesteacănului (1221,2 m).
În cuprinsul zonei montane se află şi două bazinete depresionare: la Lepşa şi la Greşu, ambele situate pe râul Putna. Ele au rezultat ca urmare a eroziunii laterale exercitate de reţeaua hidrografică (bazinetul Lepşa), sau datorită distrugerii versanţilor prin alunecări şi degradări (bazinetul Greşu) (H. Grumăzescu, Ioana Ştefanescu, 1970).
Apele de suprafaţă
Bazinul hidrografic cel mai important, cel al râului Putna, are o suprafaţă totală de 2742 km2 din care 31 % aparţin sectorului montan care drenează aproape în exclusivitate flancul răsăritean al Munţilor Vrancei. La alcătuirea bazinului hidrografic participă şi râul Zăbala (unit cu Năruja), precum şi totalitatea pâraielor montane .
Bazinul montan al râului Putna se formează din două noduri orohidrografice. Cel mai important se plasează în sectorul central al crestei apusene vrâncene şi este reprezentat prin culmea Lăcăuţi-Arişoaia, de unde se orientează radiar râurile Putna şi Zăbala. Al doilea se individualizează pe creasta mediană şi este dat de extremitatea nordică a culmii Păişele, de unde se ramifică Năruja şi pârâiaşele aparţinând cursurilor superioare ale Putnei, Tişiţei şi Nărujei.
Putna se constituie dintr-un mănunchi de izvoare dirijate pe versantul nordic al culmii Lăcăuţi-Arişoaia de la o altitudine maximă apropiată de 1700 m. De la izvoare şi până la limita sectorului montan străbate o distanţă de 30 km, descriind un semicerc larg, împins mult către nord. Sectorul din amonte este îngust, cu versanţii povârniţi şi cu un profil transversal caracteristic, de forma „V”. Mai apoi, valea se lărgeşte şi străbate pe aproximativ 9 km depresiunea Lepşa-Greşu. Aval de Lepşa, Putna se angajează într-un defileu splendid, lung de 7 km, secţionat într-un masiv format din gresii masive unde a generat multe rupturi de pantă şi, îndeosebi, Cascada Putnei. De la obârşie până la Tulnici, Putna primeşte o sumedenie de afluenţi, cei mai de seamă fiind: Tişiţa, Coza, Stogu, Babovici, Valea Mărului, Greşul, Lepşa etc.
Tişiţa, cu o suprafaţă a bazinului de 54 km2 , se formează din unirea Tişiţei cu Tişiţa Mică, care îşi adună apele din masivele Zburătura şi Condratu, fiecare modelându-şi un sistem de chei foarte adânci (până la 700 m). Pârâul Tişiţa izvorăşte de la o altitudine de 577 m. întreg cursul are o lungime de 18 km şi o pantă medie de 9 m/km.
Coza, cu un bazin de recepţie de 51 km2, se formează din pârâul Mioarele şi pârâul Toader, delimitând la sud muntele Coza. Confluenţa cu Putna are loc pe teritoriul comunei Tulnici, la aproximativ 450 m.
După cum este cunoscut, încălzirea şi răcirea apei râurilor sunt rezultatul schimbărilor de căldură dintre mediul înconjurător şi masa de apă. Astfel, temperatura apelor din bazinul montan al râului Putna variază o dată cu temperatura aerului, înregistrându-se diferente în funcţie de altitudine, de anotimp etc.
Temperatura apei râului Putna (măsurată la staţia hidrologică Tulnici) înregistrează un maxim în luna iulie şi un minim în luna ianuarie, temperatura medie anuală fiind de 7,1°C.
Tipuri de ecosisteme
Datorită condiţiile climatice şi altitudinii ecosistemele caracteristice arealului Parcului Natural Putna – Vrancea sunt cele de pădure (91,7 %), urmate de terenurile agricole (1,65 % din suprafaţa totală), reprezentate de pajişti naturale (1,42% din suprafaţa totală) şi păşuni (1,41 % din suprafaţa totală).
În cuprinsul ecosistemelor forestiere se întâlnesc trei etaje de vegetaţie: etajul nemoral, reprezentat prin etajul făgetelor montane şi subetajul pădurilor amestecate de răşinoase şi fag, urmat de etajul boreal, format din molidişuri pure sau în amestec cu alte conifere şi un ultim etaj, cel subalpin, este prezent în sectorul montan doar într-un areal (Vârful Goru).
Etajul nemoral este caracterizat mai ales prin păduri de foioase mezofile de tip central-european, iar limita superioară a acestuia se situează la aproximativ 1400 m, pe linia ce desparte molidişurile pure în masive neîntrerupte, de pădurile amestecate de răşinoase şi fag sau păduri pure de fag.
Subetajul pădurilor de fag este caracterizat de specia dominantă, fagul (Fagus sylvatica), precum şi de alte specii de foioase – gorunul (Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer plantanoides), jugastrul (Acer campestre), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus montana), mesteacăn (Betula pendula) etc. În stratul arbustiv întâlnim: lemnul râios (Euvomimus europaea), alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sangvinea), murul (Rubus hirtus). Limita superioară a făgetelor pure se ridică până la 1200-1300 m, în funcţie de expunerea versanţilor.
Subetajul pădurilor de amestec reprezintă o grupare vegetală prin care se face trecerea de la pădurile de foioase la pădurile de conifere. limita inferioară a acestui subetaj este situată la o altitudine de aproximativ 1200 m, iar limita superioară este întâlnită la o altitudine de aproximativ 1400-1500 m.
Etajul boreal (al molidişurilor) cuprinde fâşia altitudinală situată imediat sub etajul subalpin şi se caracterizează prin păduri de conifere boreale (molid). Limita inferioară a acestui etaj este situată la o altitudine aproximativă de 1400-1500 m, iar limita superioară găsindu-se la o altitudine de aproximativ 1750 m.
Etajul subalpin cuprinde vegetaţia culmilor alpine între limita inferioară a etajului alpin şi limita superioară a pădurii încheiate de molid. Principalele elemente caracteristice etajului subalpin sunt tufişurile de jneapăn (Pinus mugo), ienupărul pitic (Junipeus sp.), aninul de munte (Alnus viridis) şi smirdarul (Rhododendron myrtifollium). La aceştia se mai adaugă şi unii arbuşti: afinul şi merişorul. În arealul Parcului Natural Putna – Vrancea, etajul subalpin este întâlnit doar în vârful masivului Goru (l785 m) şi în vârful masivului Lăcăuţi (1777 m), unde exemplarele de molid prezintă caractere de nanism.
Ponderea suprafeţelor forestiere din aria naturală analizată fiind foarte ridicată prezintă o importanţă deosebită pentru conservarea diversităţii biologice.
În structura terenurilor agricole din comunele de pe raza Parcului Natural Putna-Vrancea dominante sunt păşunile (52,95 %) şi fâneţele (28,6 %), terenurile arabile reprezentând doar 7,48 % din totalul agricol. Ponderea redusă a terenurilor arabile este determinată de condiţiile fizico-geografice neprielnice culturii plantelor (ponderea ridicată a versanţilor cu pante mari şi medii, fertilitatea redusă a solurilor, condiţiile climatice nefavorabile din zona montană, riscuri geomorfologice cu intensitate şi frecvenţă ridicată etc.), precum şi de densitatea scăzută a populaţiei în arealul analizat (sub 20 locuitori/km2). Suprafeţele pomicole deţin ponderi foarte reduse.
Tipuri de habitate
În cuprinsul Parcului Natural Putna-Vrancea se întâlnesc suprafeţe foarte mari de habitate protejate la nivelul Uniunii Europene. În urma cercetărilor de teren s-au identificat până în prezent o serie de habitate, dintre care cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de pădurile de tip Luzulo-Fagetum şi păduri de tip Asperulo-Fagetum. Din cele 12 habitate de interes comunitar de pe raza parcului, 3 sunt prioritare (*):
Tufarişuri cu Pinus mugo (jneapăn) şi Rhododendron myrtifolium (rhododendron) – cod Natura 2000 – 4070*, cod Romania – R3105
Fitocenoza edificată de jneapan (Pinus mugo), tipică pentru etajul subalpin. Stratul arbuştilor este compus din Pinus mugo, în general monodominant, dar pot apărea sporadic, Alnus viridis, Salix silesiaca, Ribes petraeum, Juniperus sibirica, iar la limita inferioară, în rarişti, se dezvoltă şi exemplare subdezvoltate de arbori (Pinus cembra, Picea abies, Sorbus aucuparia). Stratul de jneapăn este de regula compact, cu densităţi mari, cu înălţime de 2–2,5 (3,0) m la altitudini mai coborate (1600 m). Stratul ierburilor şi subarbuştilor este edificat de Rhododendron myrtifolium, cu dominanţă mare fiind şi Vaccinium myrtillus, Deschampsia flexuosa, Homogyne alpina, Luzula luzuloides, Luzula sylvatica, Oxalis acetosella, Calamagrostis villosa. Acoperirea stratului este de 30–60%, având o înălţime de 25–30 cm. Stratul muscinal este prezent aproape totdeauna, are o acoperire variabilă, între 30–80% şi este alcătuit mai ales din speciile Pleurozium schreberi, Hylocomium splendens, Polytrichum juniperinum, Dicranum scoparium
Răspândire: Vârful Goru
Suprafaţa habitatului: ca. 3000 ha, 2,5 % din suprafaţa sitului, câteva mii de ha în România.
Pajisti montane de Nardus stricta si Viola declinata bogate in specii pe substraturi silicioase – cod Natura 2000 – 6230*, cod Romania – R3609
Habitat oligotrof, xerofil, acidofil. Stratul arbustiv este foarte redus; în pajişti pătrund doar câteva specii arbustive, dintre care: Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis-idaea. În stratul ierbos specia caracteristica Viola declinata are o acoperire redusă, mai ales în grupările unde Nardus stricta are o acoperire de pâna la 95%, este monodominanţă şi numărul de specii din compoziţia floristică este foarte mic. Specia Festuca nigrescens are o constantă ridicată, dar cu o acoperire de până la 5%. Stratul muşchilor este redus, iar numărul de specii mic; menţionăm: Polytrichum commune, Polytrichum juniperinum, Dicranum scoparium, Pleurozium schreberi, Hylocomium splendens
• Răspândire: Vârful Goru, Lăcăuţi, Golul Lepşei, Mt. Coza
Păduri sud-est carpatice de frasin (Fraxinus excelsior), paltin (Acer pseudoplatanus), ulm (Ulmus glabra) cu Lunaria rediviva – cod Natura 2000 – 9180*, cod Romania – R4117
Stratul arborilor, compus, în etajul superior, din paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte (Ulmus glabra), frasin (Fraxinus excelsior) cu puţine exemplare de fag (Fagus sylvatica ssp. sylvatica) uneori brad (Abies alba), molid (Picea abies), iar în etajul inferior puţine exemplare de jugastru (Acer campestre), carpen (Carpinus betulus), anin negru (Alnus glutinosa); Stratul arbuştilor, bine dezvoltat, compus din Sambucus nigra, Cornus sanguinea, Corylus avellana,Crataegus monogyna, Evonymus europaeus. Stratul ierburilor şi subarbuştilor, dominat de Lunaria rediviva, cu multe ferigi şi specii ale florei de mull.
Răspândire: versantul sud-estic al Muntelui Coza, versanţii văii râului Putna până la intrarea în localitatea Lepsa, versantul estic al Culmii Via Draci şi al Culmii Muntişoarele.
Alte tipuri de habitate existente în cuprinsul Parcului Naatural Putna-Vrancea:
– Tufărişuri dacice de cătină mică (Myricaria germanica) – Cod habitat: 3230 (R 4415)
– Tufărişuri sud-est carpatice de afin (Vaccinium myrtillus) cu iarbă neagră (Calluna vulgaris) – Cod habitat: 4030 (R 3112)
– Pajişti sud-est carpatice de Juncus trifidus (părul porcului) şi Oreochloa distinchat – Cod habitat: 6150 (R 3603)
– Comunitaţi sud-est carpatice de buruienişuri înalte cu Senecio subalpinus şi stevia stânelor (Rumex alpinus) – Cod habitat: 6430 (R 3704)
– Comunitati sud-est carpatice de buruienisuri inalte cu Petasites kablikianus – Cod habitat: 6430 (R 3706)
– Pajişti sud-est carpatice de Trisetum flavescens şi Alchemilla vulgaris (Fanate montane) – Cod habitat: 6520 (R 3801)
– Păduri sud-est carpatice de molid (Picea Abies), fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Hieracium rotundatum – Cod habitat: 9110 (R 4102)
– Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Hieracium rotundatum – Cod habitat: 9110 (R 4106)
-Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Vaccinium myrtillus – Cod habitat: 9110 (R 4107)
– Păduri sud-est carpatice de fag (Fagus sylvatica) cu Festuca drymeia – Cod habitat: 9110 (R 4110)
– Păduri dacice de fag (Fagus sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus) cu Dentaria bulbifera – Cod habitat: 9130 (R 4118)
– Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies) cu Oxalis acetosella – Cod habitat: 9410 (R 4205)
– Păduri sud-est carpatice de molid (Picea abies), fag (Fagus sylvatica) şi brad (Abies alba) cu Pulmonaria rubra – Cod habitat: 91V0 (R 4101)
Flora Parcului Natural Putna-Vrancea
Condiţiile fito-istorice, determinate de poziţia geografică, structura geologică, climă temperată, complexitatea geomorfologică etajată favorizează dezvoltarea unei flore bogate şi diversificate, din păcate prea puţin studiate.
Lista floristică, alcătuită pe baza datelor publicate, cuprinde circa 650 de specii fanerogame. Această listă, evident incompletă, oferă totuşi o privire de ansamblu asupra spectrului bioogeografic, în care domină clar elementele eurasiatice, circumpolare şi alpine.
Din punct de vedere conservativ amintim speciile aflate pe lista roşie a plantelor vasculare: papucul doamnei (Cypipedrium calceolus), jneapănul (Pinus mugo), arborele de tisă (Taxus baccata), bulbucii de munte (Trollius europaeus), floarea de colţ (Leontopodium alpinum) precum şi existenţa a numeroase specii endemice.
Datele din literatură şi cele obtinute din teren indică prezenţa a 636 specii de plante vasculare în arealul Parcului Natural Putna-Vrancea.
Fauna Parcului Natural Putna-Vrancea
Fauna Parcului Natural Putna-Vrancea este una tipică arealului montan cu păduri nemorale, păduri boreale, pajişti montane, tufărişuri subalpine şi zone ruderalizate. Speciile prezente aici fiind protejate prin, Directiva Habitate, Directiva Păsări, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2007, Convenţia de la Berna (Conservarea vieţii sălbatice şi habitatelor europene) şi Convenţia de la Bonn (Convenţia pentru protejarea speciilor migratoare). Astfel, majoritatea din cele 184 specii de vetrebrate identificate sunt protejate de unul sau mai multe acte legislative. Nu mai puţin de 10 specii de vetrebrate, altele decât păsările, sunt sub protecţie strictă. Din cele circa 110 specii de păsări menţionate în acest areal, 75 sunt strict protejate.
Cele mai importante specii faunistice, atât prin faptul că sunt prioritare pentru desemnarea de arii de protecţie conform Directivei Habitate, cât şi prin faptul că sunt populaţii nucleu foarte importante la nivel european sunt carnivorele mari (lup, urs şi râs).
Carnivorele mari
În anul 1993, România a ratificat Convenţia de la Berna – Convenţia pentru Conservarea Vieţii Sălbatice şi a Habitatelor Naturale din Europa, în care speciile de carnivore mari – lup, urs şi râs sunt menţionate în Anexele II şi III, având statut de protecţie totală sau parţială. Având în vedere aceste acorduri şi reglementări, precum şi faptul că România deţine unul din primele locuri pe plan european în statisticile privind biodiversitatea, se impune ideea ca, instituţiile cu atribuţii în conservarea biodiversităţii, bazându-se pe colaborarea şi susţinerea comunităţilor locale, să elaboreze planuri de management pentru conservarea capitalului natural la nivel local, regional şi naţional. Având în vedere reconsiderarea rolului ecologic al speciilor de carnivore mari (lup, urs şi râs), la nivel european, sub egida Consiliului Europei şi a Fondului Mondial pentru Natură (WWF), a luat naştere Iniţiativa pentru Conservarea Carnivorelor Mari din Europa.
Importanţa populatiilor de carnivore mari este recunoscută şi prin desemnarea Parcului Natural ca Sit de Importanţă Comunitară in cadrul reţelei ecologice Natura 2000. Conservarea acestor trei specii de carnivore mari se realizeză conform planului de management local realizat în cadrul proiectului LIFE02NAT/RO/8576 şi pe existenţa unei reţele ecologice locale pentru protecţia carnivorelor mari din judeţul Vrancea. În cadrul acestei reţele locale, Parcul Natural Putna-Vrancea are un rol cheie asigurând diminuarea impactului antropic şi a celui impus de barierele antropice. În cadrul Proiectului LIFE02NAT/RO/000170, populaţiile de carnivore mari de pe raza parcului sunt subiectul unei ample monitorizări, rezultatele obţinute stand la baza aplicării unor măsuri speciale de conservare.
Rezervaţii din cuprinsul Parcului Natural Putna-Vrancea
Pe suprafaţa PNPV se găsesc şase arii protejate, încadrate în categoria rezervaţii naturale (IV I.U.C.N.):
Groapa cu Pini – arie protejată înca din anul 1973 şi menţionată ca atare în Legea 5/2000, având o suprafaţă de 11,1 ha.
Strâmtura – Coza – arie protejată încă din anul 1973 şi menţionată ca atare in Legea 5/2000, având o suprafaţă de 15 ha.
Muntele Goru – arie protejată încă din anul 1973 şi menţionată ca atare în Legea 5/2000, aceasta a fost declarată Rezervaţie Naturală după Legea 462/2001, având o suprafaţă de 388,1 ha.
Padurea Lepşa-Zboina – arie protejată încă din anul 1973 şi menţionată ca atare în Legea 5/2000, aceasta a fost declarată Rezervaţie Naturală după Legea 462/2001, având o suprafaţă de 210,7 ha.
Cascada Putnei – arie protejată înca din anul 1973 si menţionată ca atare în Legea 5/2000, aceasta a fost declarată Rezervaţie Naturală după Legea 462/2001, având o suprafaţă de 10 ha.
Valea Tişitei – arie protejată încă din anul 1973 şi menţionată ca atare în Legea 5/2000. Prin HG 2151/2004, acest areal a fost reconsiderat, suprafaţa de 2726,3 ha capatand sub denumirea de Tisita, statutul de rezervatie naturala.
0268.420.905
0722.910.422 
0741.657.495
