Naşterea Domnului Nostru, Crăciunul-25 DECEMBRIE

      Venirea Fiului lui Dumnezeu, în smerit chip de om întrupat printre oameni, inaugurează opera sa de mântuire sufletească. Faptul acesta extraordinar constituie una din trăsăturile dominante ale creştinismului. Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu şi om în acelaş timp, s-a născut şi a trăit în Iudeea, împodobit fiind cu toate virtuţile şi arătându-şi puterea dumnezeiască prin tot felul de minuni.
       Hristos Domnul a fost zămislit din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria: în clipa în care, în căsuţa din Nazaret, Maica Sfântă a pronunţat cuvintele:”Iată, a doua din Sfânta Treime s-a făcut om, fără să vatăme curăţenia feciorelnică a Maicii Sale Sfinte”.
Fericitul Augustin spune că autoritatea Bisericii păzeşte ca un lucru primit de la înaintaşi şi crede că Hristos a fost conceput în ziua de 25 martie, zi în care a şi murit. Acelaşi lucru îl afirmă şi Anastasie Sinaitul. El a fost conceput în Nazaret, în casa Mariei sau a lui Iosif, nu se poate fixa cu certitudine în care dintre cele două. Din primele veacuri creştine s-a ridicat pe acest loc o biserică. Referitor la ziua şi locul naşterii Mântuitorului au fost mai multe păreri. Clement Alexandrinul, pe care-l citează Baroniu, spune că pe vremea sa unii prăznuiau Naşterea Domnului la 20 sau 21 aprilie, iar alţii la 15 mai. Bisericile din Egipt prăznuiau la 6 ianuarie, pomenind atunci, pe lângă Naşterea Mântuitorului şi alte trei evenimente: Epifania, Botezul şi minunea din Cana Galileii. În bisericile greacă şi latină, Naşterea Domnului a fost prăznuită la 25 decembrie.
Fericitul Augustin spune: Ioan s-a născut, după predania Bisericii, la 24 iunie, când deja încep zilele să scadă; Domnul s-a născut însă la 25 decembrie, când zilele încep deja să crească”. Naşterea a avut loc, probabil noaptea şi încă la miezul nopţii, deoarece multe biserici stăruie în rugăciuni şi cântări până la miezul nopţii în seara de Crăciun pentru a prăznui acest fapt. Că Mântuitorul s-a născut în oraşul Betleem, este limpede: o mărturiseşte Sfânta Evanghelie şi toţi scriitorii vechi(Origen, Ioan Gură de Aur, Augustin), deci nu lângă Betleem, cum cântă unele colinde. În clipa în care Iisus s-a născut şi inima lui de copil a început să bată, cu aceasta Dumnezeu a şi creat o liră pe care putea să cânte simfonia iubirii Sale de oameni. Sfinţit a fost drumul oricărei naşteri pe care noul născut o străbate ca şi Dumnezeu. Dacă Iisus Hristos s-ar naşte de o mie de ori în betleem şi nu în inima ta, rămâi pe veci osândit. De când Iisus a venit pe pământ în chip de copil şi s-a născut minunat dintr-o fecioară, orice mamă este mult cinstită şi orice copil binecuvântat. Sfântul Evanghelist precizează timpul când s-a născut Mântuitorul; Augustus în recensământul lui Quirinus, dă date istorice care determină îndeajuns timpul, de bună seamă cu mijloacele istorice ale vremii de atunci. S-ar putea pune întrebarea dacă în staulul unde s-a născut Mântuitorul se aflau dobitoace sau nu, aşa încât sfinţii să fii vorbit numai în alegorie despre ele. Deşi e cunoscut că explicaţia alegorică se bazează pe adevărul istoric, aducem mărturia Fericitului Ieronim care spune: “Apoi intrând în Betleem şi băgându-se în peştera Mântuitorului a văzut harul Sfânt al Fecioarei şi staulul în care boul a cunoscut pe Stăpânul Său şi asinul, ieslea Domnului Său. Sfânta Scriptură nu spune câţi au fost păstorii care au venit să se închine Celui născut în peşteră. După unii au fost trei, iar după alţii patru, pe care unii îi numesc Misail, Achiil, Ştefan şi Chiriac. Deoarece Sfânta Scriptură nu spune câţi au fost, şi Sfânta Tradiţie nu ne dă numele lor, problema rămâne o pură excogitare a unor minţi calde. Când a început să se prăznuiască Crăciunul la 25 decembrie? În Apus s-a prăznuit aşa din cele mai vechi
         Timpuri, deoarece din tabelele numărătorii făcutela porunca lui Augustus de către procuratorul Quirinus, apusenii au putut înţelege precis data la care s-a născut Mesia. Aceste tabele se păstru încă la Roma în sec. al III-lea, când Tertulian scria:”Despre numărătoarea lui Augustus păstrează mărturie foarte credincioasă a Naşterii Domnului, arhivele romane”. Este explicabil deci, de3 ce Fericitul Augustin urmând această tradiţie scrie în repetate rânduri că Hristos s-a născut din Fecioara Maria la 25 decembrie şi că Biserica prăznuieşte acest lucru chia în ziua în care s-a născut. Din Apus, prăznuirea Crăciunului la 25 decembrie a fost introdusă şi în Răsărit, mai întâi la Antiohia pe la 375 pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur
Şi de acolo în restul ţărilor.După ce s-a născut Hristos în Betleemul Iudeei i s-au închinat magii, care i-au adus daruri: smirnă, aur şi tămâie. Magii au fost filosofi pricepuţi în Astrologie şi nu oameni care s-ar fi ocupat cuarta magică. Credinţa fierbinte a creştinilor îi consideră a fi fost regi, după cum afirmă Baroniu. Se crede că ei au fost trei. Acest lucru îl afirmă adeseori Sfântul Leon cel Mare în cuvântările sale la Epifanie, pe care apoi l-au urmat şi ceilalţi scriitori bisericeşti. Numele lor au fost necunoscute până pe vremea lui Frederic Barbarosa, căci nici un scriitor grec sau latin nu le pomeneşte numele. D e atunci încoace au fost numiţi în diferite chipuri. Mai obişnuit ei se numeau: Melchior, Gaspar şi Baltazar, numele lor însemnând bătrân, tânăr şi respectiv negru, bărbat întreg. Alţii, în Evul Mediu l-au numit: Appelius, Amerus, Damascus; alţii: Magalath, Galgalath, Saracin, sau Ator, Sator, Paratoras. Nu este sigur de unde au venit. Unii îl socotesc persieni, alţii caldeieni sau etiopieni şi alţii din Mesopotamia sau din Arabia, din partea aşezată spre răsărit de Iudeea. Ei s-au închinat lui Mesia în peşteră ca unui Dumnezeu.
    După părerea comună a scriitorilor bisericeşti fiecare din ei şi-au adus darul întreit de aur, smirnă şi tămâie, ei fiind regi şi darurile lor fiind solemne şi oferite Omului, Arhiereului şi Dumnezeului. Steaua după care au venit la Betleem nu a fost o stea obişnuită, ci una care a apărut atunci şi apoi nu a mai fost văzută. După ce s-au închinat Celui născut în peşteră, luând poruncă în vis ca să nu se întoarcă pe la Irod care voia să ucidă pruncul, s-au întors pe altă cale în ţara lor. Anul în care s-a născut Mântuitorul, a fost un an de belşug atât de mare şi de neobişnuit, încât nu poate fi redat prin cuvinte. Peste tot pământul era pace, templul lui Ianus era închis. Toată lumea nu era decât o familie, o societate, o Împărăţie.
     În acest fel Cezar pregătea drumul lui Iisus Hristos, adevăratul rege al păcii, supremul stăpân al pământului şi Evangheliei Sale, care trebuia vestită în toată lumea. Ca în fiecare an, Iisus vine iarăşi să se nască în inimile noastre, reânnoind misterul înomenirii Sale. Dar noi ştim prea bine că nu ne vom putea înălţa cu adevărat la Dumnezeudecât pe aripile iubirii de semeni, având pururea prezent pe Hristos în inimi.Cum vom putea primi în potirul sufletuluiroua dumnezeieştilor daruri fără a fi pătruns mai întâi, cu adâncă cutremurare, sensul mesajului divin de deasupra ieslei Betleemului”pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Iată imperativul cel mai categoric pe care Ziditorul îl adresează creaţiei la venirea în lume a Domnului Păcii. Pace, lumină şi dragoste curată, nu încleştări însângerate, generate de întuneric şi ură! Căci menirea pământului nu este aceea de a i se sfârteca sânul cu arme ucigaşe, ci de a fi cultivat cu grija şi nădejdea dobândirii din el a pâinii cea de toate zilele. Pentru noi, creştinii, mesajul care a răsunat aproape 2000 de ani cu glasuri îngereşti înbvăzduhul Betleemului are implicaţii adânci, zguduitoare. El e menit să pătrundă zguduitor în cele mai acute cute ale conştiinţei, întrebându-ne dacă ne-am pregătit după cuviinţăieslea sufletului spre a primi în ea, pe Împăratul măririi. Căci, an de an şi veac după veac ieslea Betleemului rămâne stâlpul strălucitor de lumină care împrăştie negura greşelilor omeneşti, revărsând căldură, pace şi har în sufletele dornice de mântuire.