Mânăstirea Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun

Mânăstirea Bistrița este situată în Comuna Alexandru cel Bun. A fost mai întâi pe la 1380, o bisericuță din lemn și prima obște de călugări.

Lucrată din piatră după un plan triconic, cu ziduri groase de peste 1m, mănăstirea deține o colecție de artă (icoane și obiecte de cult).

În pronaos se află lespezile funerare aparținând lui Alexandru cel Bun, soției sale-doamna Ana, fiul lui Ștefan cel Mare, celebrului cronicar Gheorghe Ureche (147), autorul cele mai vechi scrieri în limba română din Moldova și soției domnitorului Ștefan Lăcustă.

Mănăstirea cupinde: două paraclise, turnul-clopotniță (zidit de Ștefan cel Mare în 1498, după victoria de la Codrii Cosminului), o Casă Domnească, corpuri de chilii și ziduri întărite.

Între vetrele de credință ortodoxă și de cultură românească ce înnobliează trecutul acestei țări, Mănăstirea Bistrița ocupă un loc deosebit, numărându-se printre cel mai vechi ctitorii voievodale, adăpostind oseminte domnești și fapte de neuitat din istoria și viața spirituală a poporului nostru.

Ca amintire a strânselor legături pe care românii le-au întreținut cu Bizanțul în prima jumătate a secolului al XV-lea, în spațiul format de trecerea în naos se păstrează icoana Sfintei Ana, creație a artei bizantine cu o mare valoare istorică, artistică și spirituală (executată probabil între anii 1150-1250). Icoana făcătoare de minuni este un dar făcut lui Alexandru cel Bun și Doamnei Ana (în 1407), de către Împăratul Manuel II Paleologul (1391-1425) și soția sa, în semn de recunoștință pentru buna primire de care se bucurase fiul lor Andronic în timpul vizitei făcute de acesta în Moldova.

Mănăstirea deține și o colecție de artă medievală, aflată în fosta Școala Domnească de caligrafi, copiști și cântăreți bisericești.