Legenda bradului

     Pe vremea când Domnul Iisus mai păşea pe acest pământ, s-a iscat din senin o furtună cum nu mai fusese alta până atunci. Grindina era cât oul de porumbel, cerul se întunecase ca noaptea, vântul mâtura tot în calea lui. Dumnezeu şi Sf. Petru au fost surprinşi de acest prăpăd, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor. “Vitejii” de stejari şi fagi n-au vrut să-i primească sub ramurile lor. Perii, merii, prunii le-au spus că trebuie să-şi apere mai întâi fructele lor şi n-au cum să-i găzduiască. Plopii şi sălciile nici nu i-au băgat în seamă!…Singurul care-a dorit să-i apere de stihiile naturii a fost bradul. “Eu nu am nici fructe mândre pe care să le apăr, frunzişul meu este făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc fiindcă mă socotesc nefolositor, însă dacă Voi vreţi să-mi cinstiţi acoperământul vă primesc, cu mare bucurie”, grăi bradul către oaspeţi.
    Dumnezeu şi Sf. Petru au fost păziţi cum nu se poate de bradul cel vrednic. Ca prin minune potopul s-a oprit lăsând loc mândrului soare să strălucească. “Dintre toţi copacii, tu, bradule ai fost cel mai de încredere, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, să nu-ţi mai lepezi frunzele ca ceilalţi copaci. Fie ca acele tale înţepătoare să capete o plăcută mireasmă, care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încât să te preţuiască şi mai mult. Fie ca în miez de iarnă, când toţi pomii vor rămâne fără fructe, oamenii să te împodobească şi să pună în ramurile tale toate bunătăţile şi fructele pământului iar când se vor strânge în jurul tău ei să se gândească la Mine pentru că, tu eşti copacul cel mai drag Mie”.
  Apoi, Dumnezeu şi Sf. Petru dispărură într-o geană de lumină. Numai bradul a rămas în pădure falnic să încânte privirea omului nevoiaş.