Cetatea Oradea-O stea norocoasă

Poate că versurile eminesciene ar fi cele mai potrivite aici. „La trecutu-ţi mare, mare viitor”.

Poate că timpul a stat în loc, poate că sfinţii care i-au pus temelia îi stau încă alături, poate că rugăciunile zecilor de mii de pelerini trecuţi prin Cetatea Oradea au avut un efect. Poate ruinele cresc. Toate acestea sunt posibile! E o minune cum Cetatea Oradea, sub diferitele sale faze evolutive, a reuşit să parcurgă aproape un mileniu. E un mister cum a supravieţuit atâtor stăpâniri, urgii militare, calamităţi naturale şi oamenilor ce au vrut să o doboare. E drept că piatra şi pământul sunt mai durabile ca oamenii. E ştiut că locul defineşte omul, iar omul sfinţeşte locul. Însă e aproape imposibil de conceput cum ceea ce nu a reuşit timpul să facă, a reuşit uitarea şi lipsa de respect pentru zecile de generaţii ce ne-au precedat. În nici 50 de ani regimul nonvaloric comunist a reuşit să prilejuiască mai multe stricăciuni Cetăţii Oradea decât toată istoria sa încărcată de până atunci. Ce nu au reuşit tunurile şi minările succesive, a reuşit inculltura şi lipsa crasă de respect! Însă, şi mai grav, a reuşit să o scoată din memoria colectivă. Le-a luat orădenilor o parte însemnată a istoriei şi identităţii lor. Ei nu mai erau cetăţeni ai cetăţii, ci simpli figuranţi într-o piesă de teatru absurd, feţe de carton, umbre ale pământului care nu ii mai hrănea, care nu mai comunica cu ei. Oameni fără istorie, fără elemente de raportare identitară, fără trecut, deci fără viitor!

Cea mai reprezentativă urmă a Renaşterii, atât în arhitectura cât şi istoria oraşului de pe cursul inferior al Crişului Repede este dată de către Cetatea Oradea. Cu o istorie aproape milenară, primele semne ale configurării sale fiind datate in timpul domniei regelui maghiar Ladislau I, 1077-1095, Cetatea Oradea a fost şi este elementul identitar al comunităţii şi oraşului, ba chiar mai mult al întregii zone. Actualul monument istorico-arhitectural pentagonal (monument istoric clasa A) reprezentat de cetatea renascentistă a Oradiei a fost construit pe parcursul secolelelor XVI-XVIII. Este unicul de complex de arhitectură militară, fortificaţie in stil italian vechi, cu bastioane bastioane de “tip pană”, aflat într-o stare relativ bună de conservare din întreaga Europa de Est.

Încă de la începuturile sale, Cetatea Oradea a constituit „punctul zero” al aşezărilor din spaţiul orădean şi bihorean. Ea s-a erijat în nucleul polarizator al viitorului oraş prin concentrarea între zidurilor sale a funcţiilor politice, militare, administrative şi religioase ale zonei.

Tehnic şi istoric vorbind, Cetatea Oradea a cunoscut trei faze importante constructive, toate acestea în acord cu vremurile şi opţiunile politice ori militare:

– cetatea din val de pământ cu înalţime de peste 3m, întărită cu palisadă din lemn, (până în 1241, când cade pradă invaziei tătoro-mongole), asimilabilă “perioadei romanice”;

– cetatea circulară de piatră (între 1247-1569), considerată “epoca gotică”;

– cetatea bastionară de caramidă şi piatră, înconjurată de şantul cu apă termală alimimentat de Pârâul Peţea (din 1569), “epoca renascentistă”.

Ansamblul monumental al fortificaţiei orădene, în actuala sa formă, cuprinde:

– zidul de apărare cu 5 bastioane, două porti şi şanţul cu contraescarpă ( construite între 1570-1618);

– castelul pentagonal ce conţine Palatul princiar (corpurile A,B,C) cu biserica (corp D) şi “Cazarma” (corp E) (construite între 1638-1780);

– 13 clădiri anexe (brutăria, cazemata, vama, grajdurile, palatul de vară, cazarma ofiterilor, etc ), notate azi cu literele de la F la S.

În venerabila-i viaţa, Cetatea Oradea a servit ca reşedinţă a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea (1092-1557) şi ca amplasament strict militar (1557-1857), fiind pe rând sub diferite administraţii: maghiară / transilvăneană (1092-1660), turcă (1660-1692), habsburgică (1692-1918).

Constituind un important centru religios, în urma sanctificării în 1192 a fondatorului episcopiei orădene, Sf. Ladislau Taumaturgul, considerat totodată loc de pelerinaj european(în 25 august 1401, papa Bonaficiu IX a acordat un privilegiu catedralei din cetate, pe care a ridicat-o la rangul bisericilor San Marco din Veneţia şi Santa Maria Portiuncula din Assisi, permiţând credincioşilor catolici să vină în pelerinaj), Cetatea Oradea a fost în secolul XV unul din cele mai însemnate centre ale umanismului şi renaşterii din Europa central-estică. Aici şi-au desfăşurat activitatea cărturari precum Andrea Scolari, Ioan Vitez de Zredna şi Sigismund Thurzo. Tot acum şi tot în intramurosul orădean a funcţionat o mare bibliotecă, cu cărţi aduse direct de la Florenţa, un „Lyterarum asylum” – loc de întâlnire a marilor cărturari umanişti ai timpului, un observator astronomic (fiind trasat prin interiorul său primul „meridian zero” al Europei) şi o şcoală a Capitlului catolic.

De-a lungul secolelor, cetatea a fost asediată de tătari (1241), turci (1474, 1598, 1658, 1660), răsculaţi transilvăneni (1290, 1514, 1660, 1703-1710), oştile Principatului Transilvaniei (1557, 1603), austrieci (1692). La 24 februarie 1538 aici s-a semnat Pacea de la Oradea între Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, care consfinţea separarea totală a Transilvaniei de Ungaria.

Cetatea Oradea a fost locul de veci al multor capete încoronate: Ladislau I Taumaturgul (1095, adus la Oradea între anii 1130-1134), Andrei al II-lea (1235, dus ulterior la Agria), Ştefan al II-lea, Ladislau al IV-lea Cumanul (1290), regina Beatrix, soţia lui Carol Robert de Anjou (1319), regina Maria de Anjou, soţia lui Sigismund de Luxemburg (1396), regele-împărat Sigismund de Luxemburg (1437).

Mari căpitani de Oradea au jucat un rol important de-a lungul istoriei zonale, Ştefan Bathori ajungând din 1575 şi rege al Poloniei, iar Cristofor Bathori, Ştefan Bocskai, Gheorghe Rakoczi al II-lea ajungând principi ai Transilvaniei.

Începând cu anul 1692 cetatea a intrat în componenţa sistemului militar habsburgic, îndeplinind diverse funcţiuni în raport cu evoluţia situaţiei politice şi militare a noii provincii în cadrul imperiului. Sub noua orânduire cetatea oradeană îşi pierde treptat din importanţă, însă nu atât de mult, drept dovadă fiind  campaniile de reparţtii şi reamenajări, masivele investiţii întreprinse intre anii 1692-1695, 1725, 1754-1755, 1775-1777 si 1883-1887, configurate în vizibilele urme baroce din arhitectura  actualului monument.

Prin decretul dat la 16 mai 1857, împaratul Franz Iosif anulează definitiv caracterul militar al cetăţii orădene, aceasta servind până în 1918 doar ca spaţiu auxiliar. Chiar şi aşa după 1918, cetatea a continuat să se constituie într-un obiectiv militar, fiind utilizat ca atare în noul regim.

Istoria recentă pare dătătoare de speranţe. Oameni de suflet, poate în dezacord total cu timpul lor, poate doar cavaleri şi domniţe renăscute, poate demni urmaşi ai lui Don Quijte, au reuşit, atât cât a fost momentan omeneşte posibil, să îndrepte istoria. Încet, Cetatea Oradea a revenit orădenilor, şchiopătând a reintrat în lume. Steaua ei nu a apus încă. Blestemul timpului o face să renască  în fiecare din noi. E momentul în care măreţia ei şi patina timpului o vor face ceea ce odată a fost. Centrul lumii pentru locuitorii săi, element de raportare pentru toţi cei care o vor vedea, căci ea va reveni la măreţia sa printr-un amplu proiect de reabilitare şi revitalizare în ansamblul său prin finaţări europene.

 Pentru mai multe detalii accesaţi: www.cetateaoradea.ro , www.oradea.ro/cetatea-oradea/