Pe urmele lui Luchian – comoara ascunsă la Botoșani

Pe urmele lui Luchian – comoara ascunsa la Botosani

Cea mai intimă şi zguduitoare mărturie despre Ştefan Luchian nu a fost niciodată consemnată până acum de biografii artistului. Am descoperit-o la Botoşani, popas timpuriu şi efemer în viaţa marelui pictor. Un caiet cu însemnările celei care i-a fost alături până în ultima clipă dezvăluie detalii inedite despre un personaj devenit între timp legendă.

Încuiat cu grijă în vitrina Fundaţiei “Ştefan Luchian” din Botoşani se află un caiet cu paginile îngălbenite. În el, Laura Cocea şi-a notat amintirile – multe dintre ele legate de celebrul ei unchi, marele pictor al florilor.

Laura era fiica Paulinei Cocea, verişoară primară cu Ştefan Luchian. Paulina şi soţul ei, Ernest, erau foarte apropiaţi de artist. I-au fost alături la bine şi la greu. La bine, Luchian i-a invitat să locuiască împreună cu el într-o somptuoasă vilă pe care şi-o cumpărase la Şosea în 1896. Soţii Cocea şi copiii lor s-au mutat în casa din Kiseleff şi au rămas acolo până în 1898, când pictorul a fost nevoit să vândă proprietatea. Câţiva ani mai târziu, când sănătatea lui Luchian a început să se deterioreze vizibil, soţii Cocea i-au întors favorul şi l-au chemat să stea cu ei. Au rămas împreună până la moartea pictorului, chiar dacă au fost nevoiţi să schimbe mai multe locuinţe cu chirie.

Laura – alintată “Lorica” – a crescut practic în preajma unchiului ei, pe care îl diviniza. I-a fost model pentru mai multe pânze celebre. A urmat ea însăşi Facultatea de Belle Arte. Apoi, în 1913 s-a căsătorit tot cu un pictor, Traian Cornescu. Împreună i-au fost alături lui Luchian în cele mai grele momente ale vieţii lui – atunci când din cauza bolii nu mai putea ţine pensula în mână. Cei doi tineri l-au vegheat până în ultima clipă.

Mulţi ani mai târziu, Lorica şi-a notat amintirile din copilăria şi tinereţea ei. Pare incredibil că această mărturie nu a fost consemnată nicăieri. Caietul, aflat de mulţi ani în posesia Fundaţiei “Ştefan Luchian” din Botoşani, nu a fost niciodată publicat până acum.

NICI SINGUR, NICI MEREU SĂRAC
Însemnările Laurei Cocea demontează mai multe mituri false referitoare la biografia lui Ştefan Luchian. În primul rând, cel conform căruia marele artist ar fi murit singur şi uitat de toţi. Chiar dacă nu s-a căsătorit şi nu a avut copii, Luchian s-a bucurat totuşi de sprijinul unei familii devotate până la sacrificiu.

O altă prejudecată încă larg răspândită este aceea că pictorul ar fi trăit toată viaţa în mizerie. Nimic mai fals. Chiar dacă a murit sărac, Ştefan Luchian se născuse într-o familie înstărită. Originile lui nu erau deloc plebee.

Cu toate că a rămas de timpuriu orfan de tată (la numai 9 ani), Luchian s-a bucurat de o copilărie lipsită de griji şi de o educaţie aleasă. Mama lui, Elena, şi-ar fi dorit ca fiii ei să îmbrăţişeze cariera militară, continuând tradiţia paternă. S-a resemnat însă în faţa refuzului hotărât al primului ei născut. Ştefan a absolvit Şcoala de Belle Arte din Bucureşti. Şi-a continuat apoi studiile artistice la München şi Paris, petrecând câte un an în fiecare dintre aceste metropole cultu­rale. În străinătate n-a dus deloc o existenţă ascetică, fiind familiarizat atât cu cursele de cai, cât şi cu viaţa de noapte. Se pare, de altfel, că în capitala Franţei a contractat groaznica maladie care avea să-l răpună la numai 48 de ani.

După moartea mamei sale, în februarie 1892, Ştefan Luchian s-a grăbit să vândă casa din Popa Soare şi, cu partea sa de moştenire, s-a întors în toamna aceluiaşi an la Paris, unde timp de şase luni a frecventat cursurile prestigiosului Colegiu Julien.

DE LA PROSPERITATE LA RUINĂ FINANCIARĂ ŞI SENTIMENTALĂ
Şi după revenirea sa definitivă în ţară, în primăvara lui 1893, tânărul pictor a continuat să se bucure de prosperitate. Mai deţinea o moşie la Jugureanu pe care a lichidat-o rapid, investind banii în ipoteci. Generos şi bonviveur, a devenit repede o figură centrală a boemei bucureştene. Laura Cocea notează în amintirile sale: “Bărbaţii (familiei) în fiecare zi aveau cenaclu la cafenea. Capşa era locul unde schimbau ideile.”

Timp de câţiva ani, grijile financiare nu l-au preocupat pe Luchian. Ba chiar, în 1996, şi-a cumpărat o vilă la Şosea. “Nu era o casă obişnuită, cum mai văzusem pe cele în care locuisem până atunci”, povesteşte tot Laura Cocea. Ea descrie în detaliu clădirea imensă, pătrată, cu intrări pe fiecare latură, cu grajduri şi şoproane, cuşti pentru curcani şi un etaj rezervat servitorilor. “De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu; aici era şi atelierul lui Ştefan”, explică nepoata pictorului. Amintirile ei despre această perioadă sunt amintiri ale copilăriei. Născută în 1893, Lorica nu mergea încă la şcoală când familia ei s-a mutat în vila din Kiseleff a unchiului artist. Un adevărat paradis pentru cei doi copii ai soţilor Cocea, care se distrau întărâtând curcanii sau spionând atelierul pictorului. Marea atracţie a fiecărei zile era însă alta: “Aşteptam pe la ora 6:00 să ne trimeată la poartă să chemăm un chelnăr de la Flora să comandăm bunătăţi ca îngheţată sau lapte bătut.” Nici un nor nu părea să umbrească tabloul idilic al unei familii fericite. Dar această perioadă binecuvântată nu a ţinut mult.

Artist genial, dar fără simţul banului sau al afacerilor, Luchian s-a trezit la 31 de ani sărac. Plasamentele proaste şi cheltuielile nechibzuite măcinaseră încet, dar sigur averea moştenită de la părinţi. Lovitura de graţie i-a dat-o însă boala. Primele ei simptome s-au manifestat în iarna lui 1898, tocmai când pictorul, îndrăgostit nebuneşte, îşi făcea planuri de căsătorie.

Marea iubire a lui Ştefan Luchian s-a numit Cecilia Vasilescu şi era fiica primarului din Alexandria. Angajat să picteze zidurile catedralei ortodoxe din localitate, o zărise la o serbare populară din oraş. Într-o însemnare datată 29 iulie 1898, Luchian nota: “Am tresărit. În alb, acelaşi înger trece cu încingătoare verde, cu părul resfirat… După prânz am încercat să lucrez, dar nu ştiu de ce culorile mi se păreau întunecoase, fără viaţă. Am aruncat paleta şi pensulele le-am rupt. După câteva vizite am luat drumul pe cea mai frumoasă şosea din Alexandria, unde locuieşte primarul şi la care eram invitat să luăm prânzul împreună”. Aici a descoperit-o pe Cecilia, căreia s-a oferit să-i de lecţii de desen.

Au urmat luni de curte asiduă şi de corespondenţă pasionată. Cecilia îi împărtăşea sentimentele şi nunta părea iminentă. Apoi, brusc, s-a declanşat maladia. Febră mare şi o erupţie de abcese purulente în gât l-au imobilizat la pat pe Luchian timp de trei săptămâni.

Prima recidivă, în martie 1899, a fost şi mai violentă. Apoi, în iunie, artistul a primit o altă lovitură dureroasă: părinţii Ceciliei Vasilescu i-au refuzat ferm mâna fiicei lor. Mai mult decât dificultăţile materiale prin care trecea Luchian, a contat, probabil, stigmatul groaznicei lui boli.

AGONIE ŞI CREAŢIE
Pentru Ştefan Luchian începuse calvarul. Maladia sa evolua rapid. În ianua­rie 1902, internat la Spitalul Pantelimon, îi mărturisea într-o scrisoare lui Constantin Mille:

“Nu v-am scris, pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”.

Într-adevăr, ştiinţa epocii s-a dovedit neputincioasă în faţa bolii care-l măcina pe Luchian. Internările periodice în spital îl secătuiau financiar, dar nu-i ofereau decât ameliorări efemere ale simptomelor. Curând nu a mai ieşit din casă neînsoţit. În amintirile sale, Laura Cocea povesteşte de ce: “Într-una din acele seri, întorcându-se de la Kubler, nu a mai fost posibil să facă un pas. A luat o trăsură şi, de atunci, se ducea numai acompaniat de tatăl meu la cafenea”.

Paradoxal, din punct de vedere artistic se îndrepta spre apogeul creaţiei sale. Deşi trupul îl asculta din ce în ce mai puţin, penelul îi devenea tot mai expresiv, mai original. Perfect lucid, era tero­rizat de groaza că în curând nu va mai fi în stare să picteze.

Prea bolnav ca să mai poată petrece multe ore în afara casei, s-a văzut nevoit să renunţe la ieşirile în natură. “Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele, e prea greu, prea peste puterile mele”, îi scria Luchian prietenului său, Virgil Cioflec, în vara lui 1909. Se afla la Moineşti. Şi, într-adevăr, intuise corect. Întors în Bucureşti, nu va mai părăsi până la sfârşitul vieţii Capitala.

Aşa au devenit florile tema predilectă a lui Luchian. Prin ele, natura pe care o iubea atât ajungea în camera sa de suferinţă. Laura Cocea îşi aminteşte în însemnările sale: “Florile rare i le aducea Cioflec. Anemonele, spre exemplu, le comanda el în Italia.

Şi cu câtă poftă se aşeza la lucru!.
Tot Lorica povesteşte că, în ciuda bolii, Luchian rămăsese la fel de “energic”: “Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, (nici) dureri, (nici) vizite”. “Era entuziast, când îi venea ceva în gând trebuia ime­diat gândul pus în aplicare. Dacă voia ceva, trebuia imediat să pleci în oraş să cumperi sau să comanzi”.

Dar boala continua să progreseze. Curând, degetele artistului nu au mai putut controla pensula. Luchian nu s-a resemnat. A cerut să îi fie legată de încheietură. Şi a continuat să lucreze, cu febrilitate, încăpăţânându-se să învingă limitările propriului trup. Celor care-l îndemnau la odihnă le răspundea senin: “Credeţi că există o moarte mai bună decât să mori la lucru? M-am odihnit prea de ajuns în pat…” (Petru Comarnescu)

În ciuda suferinţelor cumplite, Luchian rămăsese acelaşi om “blând şi apropiat” – îşi aminteşte Laura Cocea. Ea povesteşte: “După o criză de dureri îşi întorcea capul de la perete şi, privindu-ne cu ochii lui blânzi, ne spunea: “A trecut. S-a terminat. Hai să stăm de vorbă”. Şi începea să ne povestească câte ceva din copilărie”.

PICTÂND DIN VORBE
În 1913, Laura Cocea s-a măritat cu un văr din Botoşani al tatălui ei, pictorul Traian Cornescu. Tinerii căsătoriţi au plecat la Paris, unde au rămas timp de un an. Despărţirea de unchiul Ştefan a fost însă dureroasă. Lorica notează în caietul ei:

“… deşi plecam în voiaj de nuntă, am plâns, am plâns numai că mi se părea că-l las singur. Rămâneau toţi ceilalţi ai casei care-l puteau ajuta la lucru, dar eu nu simţeam asta. Cei care mă conduceau mi se păreau că-s din altă lume, mă întrebam ce caută acolo. Când a pornit trenul am izbucnit, nimeni nu mă putea împăca. Dar când ne-am întors după un an a fost şi mai trist; casa era golită de tablouri, toate ultimele bucăţi cu care-l lăsasem nu mai erau nici una, şi toate portretele de familie. Asta n-ar fi fost nimic, dar aflu că nici nu mai poate să lucreze. Bucuria întoarcerii acasă a fost şi mai tristă. Nu puteam să concep aşa ceva. El, cu seninătatea obişnuită, l-a luat pe bărbatul meu lângă dânsul şi l-a pus la lucru.”

Traian Cornescu s-a dovedit un nepreţuit colaborator artistic. Urmând indicaţiile maestrului, aranja florile în vaze sau ulcele, îi pregătea şevaletul sau îi aşeza culorile pe paletă. Laura Cocea povesteşte că soţul ei “era cam leneş dimineaţa, la sculat”. Din odaia alăturată îl auzeau pe Luchian strigând: “Hai băiete, s-a făcut 9, prezintă-te cu pânze întinse, că ne apucă amiaza!”.

“Când un tablou era terminat, îl auzeam: «Lorico, vino şi-l dă la o parte, să-l vedem câte parale face; e bun sau prost»”.

Mai târziu, în ultima fază a bolii, “Trăienică” schiţa şi desenul, după indicaţiile precise şi detaliate ale lui Luchian. Apoi, marele artist desăvârşea tabloul, punând tuşele de culoare. Dar asta îl costa un efort supraomenesc.

O mărturie zguduitoare despre acest calvar al creaţiei ne-a parvenit de la Nicolae Tonitza: “I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte (căci boala i-a luat vigoarea degetelor) şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase – am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”.

În camera lui Luchian din Botoşani, pe un şevalet se află ultima pânză la care a “lucrat” artistul înainte să moară: un cap de femeie, în semiprofil.

Culorile amintesc de paleta subtilă a maestrului, dar mâna care le-a aşternut a fost a lui Traian Cornescu. Ştefan Luchian nu mai putea picta decât cu cuvintele. Trupul îl abandonase, dar nu şi pasiunea pentru pictură.

Postum, Luchian s-a mutat la Botoşani
Ştefan Luchian a murit în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916 la Bucureşti. Departe de Moldova copilăriei sale. Şi, totuşi, atmosfera odăii în care artistul şi-a trăit anii din urmă o regăsim la Botoşani, şi nu în Capitală.

În Botoşani, pe Strada Victoriei la numărul 15, într-o frumoasă casă cu pridvor, există o cameră din care Luchian pare să fi plecat doar de câteva minute. Pe şevalet îl aşteaptă o pictură neterminată. Lângă pat, pe noptieră stau cărţi şi ziare parcă abia răsfoite. În aer miroase a vopsele. O ceşcuţă cu cafea aşteaptă ultima sorbitură. Maestrul nu poate fi departe…

“Am adus aici obiecte din ultimul domiciliu al pictorului », explică Aglaia Corneanu, preşedinta Fundaţiei «Ştefan Luchian». Decorul a fost completat şi cu piese care nu i-au aparţinut artistului, dar care provin din aceeaşi epocă. Nimic nu a fost însă adus întâmplător în această reconstituire minuţioasă. În spatele fiecărui obiect se ascunde o poveste, o trimitere biogra­fică atent documentată.”

Sediul Fundaţiei “Ştefan Luchian” nu este propriu-zis o casă memorială. Pentru simplul motiv că, de fapt, artistul nu a locuit niciodată aici. Construit pe la 1800, imobilul din Strada Victoria 15 a fost reşedinţa unui negustor armean, Vasile Ciomac. Era abandonat şi în pragul năruirii când, în 1996, pictoriţa Aglaia Corneanu l-a cerut Primăriei, angajându-se să-l restaureze şi să-l tranforme într-un centru artistic dedicat memoriei lui Luchian.

Chiar dacă Luchian n-a călcat niciodată în ea, casa din Strada Victoria merita cu prisosinţă să fie inclusă în patrimoniul istoric şi arhitectural al oraşului. Este o dovadă a măiestriei meşterilor moldoveni şi o minunată interpretare populară a stilului brâncovenesc. Chiar şi numai pentru salvarea acestei bijuterii de armonie şi simplitate, Aglaia Corneanu merită felicitări şi recunoştiinţă. Iar pasiunea ei pentru Luchian a plasat Botoşaniul pe traseul obligatoriu al fanilor marelui pictor.

Neam de boieri
Contrar unei prejudecăţi încă foarte răspândite, Ştefan Luchian nu provenea dintr-o familie modestă. Originile sale erau mult mai puţin umile decât a lăsat să se înţeleagă cinematografia comunistă. Pe linie paternă se trăgea dintr-un neam de boieri moldoveni de rang mijlociu. Bunicul său era serdarul Vasile Luchian, «prezident al Eforiei » din Galaţi. Adică un fel de echivalent al primarului din zilele noastre. Tatăl artistului, maiorul Dumitru Luchian, fusese camarad de arme şi prieten cu Alexandru Ioan Cuza. Unionist convins, îşi adusese nevasta “de peste Milcov”, din Ţara Românească. Elena Luchian era fiica lui Iamandi Chiriacescu, proprietar agricol din Ialomiţa. La nuntă primise drept dotă o casă în Bucureşti, în Strada Popa Soare. Aici se vor muta cei doi soţi împreună cu copiii lor în 1873, după trei ani petrecuţi la Botoşani.

Boala lui Luchian: ruşinoasă sau misterioasă?
Marele pictor al florilor s-a stins la doar 48 de ani măcinat de o maladie cumplită. Era aproape complet paralizat şi avea dureri groaznice. Lupta lui cu boala începuse înainte să împlinească 31 de ani. În mod straniu, puţini autori îndrăznesc să numească maladia care l-a transformat pe Luchian într-un invalid. Cei mai mulţi sugerează discret că ar fi fost vorba despre sifilis, groaznicul flagel al epocii. Simptomele corespund perfect formei neurolo­gice ale fazei terţiare : dureri acute ale încheieturilor, pierderea mobilităţii, paralizie progresivă. Se presupune că pictorul contractase infecţia încă din timpul şederii sale la Paris. Sifilisul poate rămâne ani de zile în stare latentă, fără să se manifeste.Totuşi, există şi surse care avansează un alt diagnostic: scleroza în plăci. În fază terminală, această maladie a sistemului nervos central afectează însă şi vederea, concentrarea şi capacitatea de a vorbi. Luchian nu a avut asemenea simptome. Majoritatea biografilor concluzionează că sifilisul rămâne ipoteza cea mai probabilă. Cum mai persistă însă prejudecata că este o “boală ruşinoasă”, referirile directe sunt de obicei eludate pudibond. (M.M.)

Născut în garnizoană, uitat la Ştefăneşti
Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868 în in­cinta garnizoanei din târgul Ştefăneştilor. Tatăl său, maiorul Dumitru Lu­chian, era comandantul Batali­onului 3 Grăniceri şi fusese încartiruit aici cu un an înainte. Aici i s-au născut amândoi copiii. Apoi, în 1870, maiorul Luchan a demisionat din armată şi s-a în­tors cu familia la Botoşani, unde locuise şi înainte de căsătorie. Deşi Ştefan Luchian este singura celebritate locală, doar un bust de piatră mai aminteşte astăzi de le­gă­turile sale cu Ştefăneştiul. Clădirea în care s-a născut nu mai există de mult. “Pe vechiul ei amplasament se află acum sediul poliţiei orăşeneşti”, explică prof. Aglaia Corneanu, preşedinta Fundaţiei “Ştefan Luchian” din Botoşani.

Da, din 2004, Ştefăneştiul se poate lăuda cu statutul de oraş. În realitate a rămas un mic târg de pro­vin­cie. Cei circa 5.800 de locuitori trăiesc, în co­ple­şitoarea lor majoritate, din agricultură. Cultivă pă­mântul şi cresc vite. Lumea e săracă şi totul are un aer de paragină. Muzeul dedicat memoriei pictorului, amenajat în incinta unei vechi şcoli de la intrarea în localitate, este închis de mulţi ani. Prin acoperişul spart, ploile au făcut ravagii, ameninţând rezistenţa construcţiei. Umezeala risca să distrugă exponatele. Au fost mu­tate toate la Muzeul Judeţean Botoşani pentru conservare. Primarul din Ştefăneşti a promis reabilitarea grabnică a clădirii. Au trecut de atunci aproape doi ani. De progresat, a progresat doar ruina.