Teatrul vechi Mihai Eminescu, Oravița

O PRIORITATE NAŢIONALĂ ŞI EUROPEANĂ

ÎN CULTURA ROMÂNĂ

Teatrul Vechi Mihai Eminescu

Fondat: 1817

 

Situat în Oraviţa, judeţul Caraş-Severin

Adresa: strada Mihai Eminescu, nr. 18, cod 325600, Oraviţa, Caraş-Severin, România

Telefon: 0761118067

Monument Istoric, de Artă şi Arhitectură: Cod LMI (Lista Monumentelor Istorice): CS-II-m-A-11154

 

IONEL BOTA

O prezentare generală

Primul edificiu teatral din spaţiul culturii româneşti. Fondarea Burgtheater-ului unicat, conservarea şi protejarea lui în intervalul 1817-1960

1. Cultivarea unei tradiţii orăviţene şi cărăşene în arta spectacolului

a. De la arhaic spre modern

Veche reşedinţă a ţinutului, fie în organizările montanistice din secolul XVIII, fie în administraţia comitatensă, reşedinţă a judeţului Caraş în perioada interbelică, oraşul Oraviţa a fost mai degrabă un habitat al dinamicilor vieţii cultural-spirituale. Localitatea se încadrează spusei lui I. Montani despre întreg Banatul, ca „pământ clasic al talentului”. „Minunată unitate sufletească şi geografică e acest ţinut românesc.”, mai spune Montani.1

Tradiţiile spectacolului de teatru şi muzică din Banat îşi au priorităţile lor binecunoscute, dacă ar fi să recurgem doar la argumentul orăviţean, în oraşul de pe Căraş funcţionând un edificiu pentru teatru încă de la 1817, azi Teatrul Vechi Mihai Eminescu, primul din spaţiul culturii naţionale la acea dată. Muzica şi teatrul, corul şi fanfara, dansul de societate şi dansul poporal, opera şi opereta, asociaţiile şi reuniunile culturale au creat memorabile punţi de legătură inter-etnice: români, germani, evrei, maghiari, sârbi, ţigani, într-o multiculturalitate activă, dincolo de capriciile unei istorii care a contrabalansat elementele ecuaţiei majoritar-minoritar, naţiune-naţionalitate-naţionalism, în funcţie de orgoliile şi interesele clasei politice a vremii, cel mai adesea îndepărtată de spiritul, aspiraţiile şi dinamica mentalului colectiv. Aşadar, orice referire la acest element definitoriu pentru viaţa cotidiană a unui oraş al convieţuirilor şi colaborării interetnice, pleacă de la marele simbol, Teatrul Vechi, monument unicat de istorie şi arhitectură, fondat la 1817, cum spuneam mai sus, cea dintâi clădire a genului din spaţiul culturii naţionale.

Istoria ţinutului orăviţean se împleteşte cu istoria muzicii şi teatrului. E o formulare ce justifică, într-un fel, spiritul locului. Şi care a alimentat dinamicile unor tradiţii cultural-artistice survenind, firesc, dintr-un orgoliu de prioritate: primul edificiu teatral din spaţiul românesc, premiera absolută a operetei Crai Nou,2 prima clădire cu destinaţie  culturală  iluminată  de  lămpi cu acetilenă.3    Aşadar, teatrul,  multă vreme un mijloc de cultivare a limbii,4  are tradiţii bogate în Banatul Montan. Şi aici, în această provincie românească, funcţia şi evoluţia jocului cu masca din teatrul poporal au fost modelele.5 Elementele de continuitate, de la masca primitivă la masca poporală,6 concordă cu jocurile timpului şi ritmările din viaţa cotidiană.7

Ca peste tot, la izvoarele teatrului românesc se află obiceiurile arhaice legate de cultul fecundităţii şi fertilităţii, practicate de regulă primăvara şi vara, ori în preziua recoltării, ori legate de momente calendaristice aparte şi de evenimente din ciclul vieţii, dar toate provenind din rituri arhaice: paparudele (păpăluga la Cantemir), caloianul, Drăgaica, turca ori brezaia, borăcenii, cucii, căluşarii, unchieşii, moşii-moşnegii.8  Influenţa dramei religioase apusene se simte în irozi, vicleim (viflaim)9, cu acele personaje relativ individualizate şi acţiune unitară generată de conflictul dramatic. Jocul păpuşilor, grăbind procesul de laicizare pe două direcţii, conservatoare şi poporală,10 e parte din commedia dell’arte, din vechile attelane romane, practici obişnuite mai ales iarna.11 Cioplite din lemn ori făcute din cârpe, păpuşile întruchipează eroi interesanţi precum Vasilache, Ilenuţa, Gaciţa, popa, turcul, dracul, ciobanul, Coana Mariţa, Paiaţa. Lada păpuşilor a fost descrisă de T. Burada, are un conţinut eminamente satiric, sintetizează un protest social, personajele fiind individualizate prin cuvânt şi atitudine. Păpuşarii celebri de la pragul veacurilor XIX-XX sunt cunoscuţi şi în mediile bănăţene: Ion Hangan, Tătărăşan, Drăgan, Ilie Păpuşarul, Ştefan Szabo.12 În Banat, jocul haiducilor e adus de aromâni (macedoromâni), scene şi tablouri dramatice având ca personaje 7-8 haiduci, iubita mai-marelui haiducilor, potera, comandantul poterei, arnăutul, boierul, negustorul, scenariile implicând şi secvenţele reunirii tuturor eroilor pentru a interpreta cântecul haiducilor în port naţional sau haine militare.

b. Tradiţii orăviţene în cultivarea spectacolului de teatru şi muzică

Despre bătrânul teatru orăviţean, prioritate a genului  în cultura  noastră, ne-am ocupat personal în două volume,13 care vor fi urmate de alte două. Dar în orice tentativă de a scrie istoria oraşului nu ai cum să ocoleşti bogata istorie a edificiului. Tradiţia genului, cu mult înainte de ridicarea clădirii, pleacă desigur de la amintirea mai multor spectacole jucate aici, fie şi în spaţii improvizate. Important în pionieratul problemei ar fi, de pildă, turneul trupei lui Antonius Eintrag din Viena, la 1763, cu spectacole susţinute în sala de protocol a vechiului han de poştă, actorii alegând Oraviţa tocmai pentru că aveau ştire că aici exista deja o tradiţie a artei spectacolului. Despre Eintrag şi trupa sa prezentă în Oraviţa avem o informaţie indirectă dar importantă. În „Matricola Magistratului din Kudritz” s-a păstrat o scurtă însemnare atestând că actorul Arnold Bacher, component al trupei lui Eintrag, s-a îmbolnăvit pe drumul de întoarcere de la Oraviţa, murind la 9 august 1763 în Kudritz.14

De mai multe  ori  înainte, dar sigur la 1783, 1788 şi 1793, în salonul de la Hotelul „Coroana” (sala de protocol, „officina”), proprietatea lui Peter Eirich, se montează spectacole teatrale şi muzicale.15 Realitatea prezenţei unor trupe din imperiu care au venit cu spectacole aici, fiind vorba de Schmillöger, I. Schiller, Fr. Divald, I. Kuncz, A. Muller, V. Sase, I. Gerger, L. Scheipp16 a determinat şi opinia despre teatrul „care datează, aici, de pe vremea Mariei Terezia”.17 Peter Eirich de la „Coroana” are „scenă proprie cu requisite împrumutate”, citim într-un document din arhiva instituţiei.18.

În 1788, un alt spectacol de teatru şi muzică va intra în analele genului, sporind deja faima pe care oraşul o avea în ipostaza de gazdă a unor producţii dramatice. Ofiţeri şi soldaţi ai regimentului de artilerie încartiruit în Ticvaniul Mare, localitate din apropierea Oraviţei, montează piesa „Graf Waltron”, pe scena hanului de poştă, cu o colaborare a diletanţilor locali. E amintit numele învăţătorului din Ticvaniul Mic, Mihai Sorinca, evidenţiat în luptele cu turcii, de la Mehadia.19 Suntem la vremea când se dezvoltă condiţiile social-istorice favorabile expansiunii spectacolelor de teatru cu public diversificat, din toate categoriile sociale.20

2. Fondarea edificiului teatrului,  copie a vechiului Burgtheater din Viena.

Inaugurarea teatrului, în prezenţa familiei imperiale de la Viena

a. Activitatea asociaţiilor de diletanţi în pregătirea ridicării clădirii

După 1800, o asociaţie a diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini (Konstantiny), macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între 1804-1821, celălalt istoric şi viitor profesor la Preparandia Aradului,21 Prokop Lhotka de Zmislov (Smislov), directorul Tribunalului Montanistic, Carol, Francisc, Johann şi Louis Maderspach.

Se consolidează un nucleu de artişti diletanţi (amatori), se organizează spectacole. Avem ştiri despre cel din 1806, dar sigur că ele au fost montate şi mai devreme. În 1813 Clubul Diletanţilor, îşi oficializează statutele, prilejul altei montări teatrale.22 În decembrie 1815 este organizat un bal de caritate pentru victimele războaielor napoleoneene, morţii şi răniţii din bătălia de la Leipzig, invalizii, văduvele şi orfanii de război din Oraviţa şi din împrejurimi. Diletanţii dau şi un spectacol în grădina Hotelului „Coroana”23 şi adună suma de 51 florini şi 2 creiţari.

b. A doua listă de colectă publică

Colecta    din    24    martie     1816     e     importantă.   În   „Orawiczaer Wochenblatt”,24a fost publicat un conspect al listei, după copia din 1837 a originalului,25 după extrasul original aflat, în 1930, în arhiva Bibliotecii Muzeului Naţional din Budapesta, „Szechenyi Könyvtár”. În 1938, prim-directorul bibliotecii ungare, Iosif Fitz, de origine din Oraviţa, îi trimite lui Sim. Sam. Moldovan, o copie. Un cercetător din interbelic nota că teatrul era gata la 1816.26 Cum am demonstrat în altă parte, clădirea e gata, de fapt (clădirea zidită), încă din toamna lui 1815. Lista e deschisă de Lhotka de Zmislov, consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic, cu 280 florini. Sunt şi mulţi donatori români şi macedoromâni (aromâni). Îi regăsim, astfel, pe Ion, Costaşi Dimitrie Demetroviciu, macedoromânii Ion Niuni, arhitectul teatrului, Ion şi Dimitrie Constantini. E cotizant şi protopopul Petru Iorgovici, fratele celebrului gânditor de talie europeană Paul Iorgovici, Alexandra Şaguna („Şiaguna”), mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei. Sunt reprezentanţii tuturor etniilor orăviţene: Gaspar Oberhofer (el va dona pe o listă anexă şi din averea sa 680 florini), Anton Hoffman, Iacob Umheiser, Michael Orthmayr, Catarina Jaretz,Andreas Stolz, Anton Mogern, Johann Seyman, medicul Simon Schmidt, Iosif Schiessler, Ion Tinopl, Ferdinand Oberth, Johann von Annich, Martin Steinbauer, Antonia Dittrich, Francisca Pecher, Iosif Fulepp, Michael von Fritschko, Anton de Medveczky. Alte donaţii fac locuitorii din satele zonei cărăşene ori din oraşele Banatului de Munte, precum Vasilie Petrovici din Ciudanoviţa, Urban Seidl din Ciclova Montană, Francisc Reymann din Dognecea, medicul Johann Keszt din Moldova Română, Anton Bernhofer, Johann Hofmann, Francisc Eckmüller, Iosif Kummer şi medicul Philip Polinger, toţi din Sasca Montană, alături de Anton Schmidt, Johann Jentner şi Francisc Thaler. La iniţiativa Direcţiunii Montanistice Oraviţa se adună sume de lalucrătorii şi funcţionarii Uzinelor de Fier din Ferdinandsberg, Moldova Nouă, Bocşa Montană,Dognecea, Gladna, Rusca  Montană. Cooperativele  miniere nu se lasă mai prejos, oferind sume generoase cele din Oraviţa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Moldova Nouă şi Gârlişte. O uriaşă donaţie, de 2.061,12 florini vine din contribuţia lojilor masonice „Glück auf!” şi „Kosmos” din Oraviţa, „Steaua luminoasă” din Biserica Albă, Cassa de Pupille cu 249 florini, mina „Thalia”.27Suma generală a fost de 8. 622, 50 florini vienezi. E lansată ideea finalizării edificiului teatral, care să fie gata  de  inaugurare  în  1817,  când  întreg Banatul sărbătorea centenarul eliberării de sub administraţia otomană. Instituţia, aşadar, a depăşit limitele unei importanţe strict locale.28 În totul, lista de colectă din 24 martie 1816, cu anexele sale, rămâne deopotrivă un document din seria celor atestând naşterea celui mai vechi edificiu teatral din ţară şi argumentul local adus realităţii istorice din spaţiul multietnic şi multicultural din Mitteleuropa.29 Localnicii au păstrat amintirea unei legende locale în care viziunea unui „ Vasa Petrovici de Ciudanoveţi ”, prietenul lui Zmislov, se transpune în „palat cultural”. Povestea încerca s-o dramatizeze în interbelic Sim. Sam. Moldovan.30 Teatrul s-a zidit pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”31 Terenul era donat de soţia lui Lhotka, născută Maderspach.32  Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny (Niuni) care solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea interioară a Burgtheater-ului din capitala imperiului.33 Iar Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger.

c. Inaugurarea teatrului

O reprezentaţie în limba română oferă diletanţii locali în vara lui 1817,34 sigur în coordonarea lui Ion Constantini dar nu ştim dacă în sala de la celebrul hotel local ori pe scena clădirii care-şi pregătea inaugurarea. O idee era inaugurarea în iulie dar lucrurile se amână până în toamnă fiindcă atunci, în prima săptămână din luna octombrie, familia imperială aflată într-un traseu transilvano-bănăţean, avea să ajungă şi în ţinutul cărăşan şi almăjan. Spectacolele inaugurale oficiale au afişe cu data completată ulterior prin stampilare, 8 şi 10 octombrie 1817.35În fapt, primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 8). O „eine Dilettanten Gesellschaft” propune piesa în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”) semnată de J. Franul von Weissenthurm, banii aduşi de spectacol urmând a fi donaţi „Fondului Săracilor.” Din păcate nu ştim numele actorilor ci doar pe acela al personajelor piesei.36  Al doilea spectacol al diletanţilor locali are loc în 7 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 10) cu piesa lui Friedrich Wilhelm Ziegler, „Der Lorbeerkranz oder Die Macht des Gesetzes” („Cununa de lauri sau puterea legii”. La fel ca şi în cazul primului afiş, nu aflăm decât numele personajelor piesei şi nu pe acelea ale actorilor care le-au întruchipat pe cea mai veche scenă stabilă din cultura română.37 Familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de Bavaria au asistat la cel puţin unul din cele două spectacole, din loja „belle-étage”, loja din stânga, cum priveşti din sală spre scenă. O opinie veche acreditează ideea că familia imperială a vizionat doar al doilea spectacol deoarece a refuzat prezenţa la cel dintâi din incidenţa unor acuze anonime la adresa lui Lhotka şi asociaţilor săi din comitetul de iniţiativă, că şi-ar fi însuşit ilicit sume din banii de colectă. De aceea, Francisc I i-a ordonat consilierului de Curte, Francisc de Ulményi, o anchetă. Care anchetă nu a dat dreptate blasfemiatorilor ideii de teatru la Oraviţa. Împăratul şi împărăteasa se aflau în călătorie de nuntă, itinerarul în părţile acestea incluzând Bozovici-Dalboşeţ-Stăncilova-Sasca Montană (5 octombrie), Slatina Nera-Ciclova Montană-Oraviţa (6 octombrie), Oraviţa-Ciclova Montană-Oraviţa (7 octombrie), Oraviţa-Weisskirchen (Biserica Albă)-Werschetz (Vârşeţ) (8-9 octombrie). Suita era alcătuită din 70 de persoane, între acestea aflându-se mareşalul Curţii Imperiale, contele Wurmbrand, general-locotenentul von Kutschera, ca prim aghiotant al împăratului, consilierul de stat şi medicul personal al lui Francisc I, baronul von Stift, secretarii aulici von Dietmann şi von Schloissnigg, apoi şeful Cabinetului Secret Imperial, von Zebay, consilierul imperial contele von Mier, ministrul de stat contele von Bombelles, acela care a fost şi „reporterul” călătoriei imperiale. Suita includea, fireşte, pe apropiatele Carolinei-Augusta, fiind vorba de mareşala Curţii Împărătesei, contesa Lazansky şi damele de onoare contesa von Hohenegg şi contesa von Hoffinger.38 În matricola Bisericii Romano-Catolice din Ciclova Montană, parohul Michael Podzensky însemna: „La 6 octombrie 1817, M. S. Francisc I, împreună cu Soţia sa Carolina-Augusta a vizitat Ciclova ca să se închine cu evlavie dinaintea Reginei Îngerilor în această localitate de pelerinaj şi pentru a se informa personal asupra situaţiunei minelor şi uzinelor de aici.”39

3. O mărturie artistică  a aplicării stilului barocului vienez (barocul târziu)

a. Locul de elevaţie

Ca elemente artistice Teatrul Vechi (codul de monument istoric 11-B-220, pe lista din 1993). are un stil baroc cu elemente simplificate. (V. Drăguţ). Este o mărturie peste timp fiindcă, spre deosebire de altă clădiri (Sibiu, Oradea, Arad ) teatrul orăviţean nu şi-a avut alt loc de sediu iar clădirea nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în organizarea interioară a spaţiilor. Fiind în dezafectare o „flotaţie” (instalaţie de amalgamare a minereului cuprifer şi aurifer), terenul acesteia  va  fi  donat  de  către  Consiliul  Proprietarilor  de  Mine, la  23 martie 1815, pentru acest edificiu teatral. Cu un statut specific al locului de elevaţie, „anfriss” şi criteriile deja existente pentru un „environnement” încadrând perfect clădirea în peisajul zonei, emplectonul – fiindcă adâncimea gropii tehnice presupunea un efort colectiv impresionant pentru aducerea spaţiului la nivelul suprateran – a fost consolidat în mod voluntar, de ţăranii din satele aflate în jurul urbei precum Maidan, Ilidia, Ciclova Română şi Ciclova Montană, Agadici, Răchitova, Broşteni care au adus cu atelajele lor în special granodiorit de Maidan, pentru parter şi tuf calcaros de Ilidia pentru etaj. Zidurile sunt masive, între 70-90 cm grosime – rezemate pe stânca dealului iar la execuţia iniţială s-a folosit piatră necioplită, nefasonată, fără provenienţă omogenă, iar îmbinările s-au realizat cu mortar de var cu nisip, având încorporate şi bucăţi de cărămidă ori cărămizi întregi. Fundaţiile corpului principal sunt din zidărie de piatră, mai lăţite cu 10-15 cm faţă de zidul suprateran şi rezemate pe stâncă în partea dinspre deal. Spre stradă, fundaţia a fost realizată pe un teren de umplutură de zgură tehnică, la o cotă de 1,10 m – 1,30 m în raport cu terenul înconjurător. În spate e teren stâncos, fundaţia fiind din structură de piatră uscată, zidită pe un teren cu aspect general variat.. Tot în spate, ulterior, a apărut un zid de sprijin din piatră cu mortar hidraulic, probabil la lucrările de consolidare din anii 1950-1960.

b. Edificiul. Faţada, frontonul

Clădirea are un corp compact, cu două nivele, de 33 m lungime şi 15 m lăţime. Faţada principală „schauseite”, este demarcată de trei zone care sunt lucrate diferit ca ornamentică, zidărie, impresiuni şi exprimare tehnic-artistică: faţada centrală şi zonele stânga-dreapta ale faţadei principale. Faţada centrală e mai în faţă în raport cu faţada principală e un portic ce susţine un decroş cu frontonul triunghiular al etajului, oferind simetrie şi monumentalitate severă aspectului integral al faţadei teatrului. Porticul de la intrare e consacrat de patru coloane geminate „gekoppelt”, cu trei boltiri frontale spre stradă şi alte două laerale, la cele două extremităţi ale faţadei centrale, boltiri care sugerează un intercolonament „interlumnium”, fiecare fiind realizată în tipologia dubloului triumfal, un alt specific al artei baroce europene prezent şi în cazul clădirii de la Oraviţa. Tipic barocă este arcatura baluştrilor care substituie sugestia anticului areostil prin recursul ingenios al constructorului şi arhitectului la extradosul „bogenreihe”, la boltă exterior fiecare coloană fiind lucrată atent, în stilul mixtum compositum „bogenrüken”, „aberbogen”. Un alt criteriu al artei  arhitecturii  baroce,  dispunerea consolei între deschideri, e prezent la teatrul din Oraviţa, creându-se impresia de boltä în reţea „entre-deux”. Un simulacru de epistil peste coloane e rezolvat prin îmbinarea între o cavetă mulură concavă „halbe hohlkelbe” şi o dosină mulură cu dublă curbură  concavă-convexă care întretaie paralel şi orizontal faţada principală şi-o împarte în trei registre ce continuă şi pe cele două laturi extreme, spre înăuntrul faţadei centrale, cu prelungire pe laturile stânga-dreapta ale faţadei principale, aici separând linia ferestrelor de la parter şi etaj. Mai sus, un alt dublu bandou „bandgesims”, realizat prin aceeaşi inventivă asociere dosină-cavetă, închide la bază frontonul triunghiular, cu aceleaşi prelungiri spre laturile extreme ale faţadei centrale, apoi pe stânga-dreapta faţadei principale, sub şarpanta acoperişului. La frontonul triunghiular, arhivolta „bogenein-fassung”, „bogenläute”, „bogenleiste” este doar sugerată, în tehnica şi tipologia barocă a rezolvării elementelor antablamentului clasic, cu arhitrava, friza şi cornişa într-o sincronie de arc ascuţit (fronton rupt), cu frontonul triunghiular dublu expus: un triunghi mic înscris într-un triunghi mare, având amândouă o bază comună. Fantezia altor sugestii decorative o exprimă reţeaua liniară, dispusă orizontal pe înălţimea coloanelor faţadei centrale, dungile „manerverband” care pleacă, pentru fiecare coloană, de la mijloc, câte şase paralele, a şaptea şi a opta fiind închise în trapez, deasupra fiecărei coloane. Faţada centrală este închisă sus prin frontonul bi-triunghiular iar spaţiul de deasupra coloanelor este împărţit în mod egal de trei ferestre cu ancadrament dreptunghiular, simplu, lemnăria unei ferestre („ochiurile de geam”) fiind încrucişată octopartit. Dar la stânga-dreapta faţadei principale, la parter şi la etaj, ferestrele sunt hexapartite iar la parter, deasupra fiecărei ferestre, a fost realizat un fleuron-baghetă linir, egal cu latura mică (lăţimea) a ferestrei, la începuturile clădirii din piatră fasonată apoi din gesso-ipsos(grund italian).

c. Holuri exterioare şi interioare

Holul de la intrare „vorraum”, „forsaal” este dreptunghiular, iluminat natural prin două ferestre dispuse pe latura lungă spre stradă, pe aceeaşi latură aflându-se cele două uşi (la 1817 până la 1997 erau trei) de intrare în clădire. Holul mare (holul-foaier) adaptat la nevoile spectacolului vremii, la 1872, este nodul reţelei de acces la toate nivelele şi spaţiile clădirii. Din acest hol se ajunge, prin două uşi dispuse stânga-dreapta, în sala mare, sala de spectacole şi tot prin două uşi stânga-dreapta, pe scări din piatră fasonată spre balconul I (oficial) apoi spre holul mic (vestibul). Holul mic e deschis spre faţada principală şi iluminat de o fereastră iar de aici, spre interior, urcă  o scară la nivelul II („galeria”).

d. Sala Barocă, sala mare

Sala mare este argumentul esenţial că, vizitând teatrul orăviţean, ne aflăm în faţa unei bijuterii arhitectonice a barocului vienez (barocul târziu). Cum teatrul nostru, un decalc, un „gegenabdruck”, nu s-a modificat, de la 1817, dar Burgtheater-ul Vienei, un „modellentwurf” pentru edificiul din Banat, a cunoscut, la 1890, foarte multe modificări iar peste puţină vreme, înainte de 1900, a şi fost dezafectat, concluzia se verifică în adevărul ei de la sine: copia a ajuns din urmă modelul, devenind, la dispariţia acestuia, chiar modelul. Sala are deschiderea totală de 15 m, calculând până la limita feţelor exterioare ale zidului, şi 13,7 m, dacă luăm în calcul distanţa între feţele interioare ale zidului de construcţie.

Pereţii sunt portanţi, din zidărie mixtă (piatră şi cărămidă plină, în sistemul asiză), între 70-90 cm, şi neportanţi, în compartimentarea interioarelor utilizându-se cărămida plină cu grosimea de 12,5 cm. Grinzile şi planşeele sunt din lemn, cu un strat de tencuială pe foiţă (plasă) metalică groasă de 3 cm.

Sala are o formă semicirculară, semânând cu un tip de „exadra”, cu loji baignoire la parter şi loji la etaj în sistem „belle-étage” corespunzând balconului I (oficial). Un prim nivel al sălii este coborât cu 37 cm faţă de nivelul holului foaier de la intrare („abbassamento”).

Tavanul sălii a fost realizat dintr-un sistem de grinzi din lemn ecarisat de răşinoase, „abete”, în tehnica de prelucrare italiană a epocii, 15-23 cm, aşezat transversal sălii la intervale cuprinse între 90-100 cm.

De la reparaţiile din 1893, scaunele mecanice din sala mare şi din balconul I au înlocuit un sistem de laviţe care se văd în fotografia din 1872, fiind realizate probabil de firme din Viena, Sopron sau Budapesta dintr-un lemn exotic, amarant, utilizat încă pe scară largă atunci de ebeniştii francezi şi austrieci

e. Balconul I, balconul oficial. Balconul II, galleria. Acoperişul

Balconul I e realizat din bolţi mici, dispuse în evantai, cu deschideri variind între 95-130 cm, sprijinite transversal pe profile metalice I 16-16 cm, rezemate pe pereţii sălii şi pe grinzile semicirculare de oţel profil I 24. Structura balconului reazemă stâlpii de fontă turnată la 130-144 mm grosime, în formă de I, 4 m înălţome, cu 50 mm „inima” stâlpului.

O grindă de contur-potcoavă de oţel profil I 24 o regăsim şi la „galleria”, balconul II. Stâlpii galeriei sunt dispuşi pe un semicerc de rază 4,3 m la circa 2,50 m de interax. Împreună, balconul I şi II dau sugestia unei originale „galeria arcata”, „kreuzgang”, mici arcade semicirculare sprijinite pe coloane (mai degrabă, totuşi, colonete) „zwergallerie”.

Coloanele, din fontă, sunt îmbrăcate în cămaşă (manşon) din lemn, cu feţe dreptunghiulare, în tehnica „abbigliamento”, „abbracciare”. Înainte de 1870, galeriile aveau o structură de rezistenţă din lemn, stâlpii fiind tot din lemnărie solidă. După acea dată, grinzile exterioare ale balconului I şi II din profil I 24, în semicerc precum şi structura „galeriilor” pe care le susţin, sunt marcate „Resicza 24”. Până la  1872-1873,  acoperişul  a  avut  o  lucarnă „dachfenster” iar din 1928 două de tip „giebelfenster”, refăcute la 1997, asigurând o luminozitate razantă, în pod, „leuchten”.

f. Scena

Scena, cu o primă modernizare în 1872, are o serie de elemente auxiliare, instalaţii pentru necesităţi scenografice, pasarele, scări, eşafodaje, podină la etaj iar fosa are două zone, acoperită şi descoperită, fiind protejată de un ansamblu de grinzi, două grinzi având rol de mutanţi de 1 m înălţime. În spate au fost prevăzute cabinele actorilor, încă din 1817, modernizate la reparaţiile din 1872, 1893 şi 1997. Structura de rezistenţă deasupra scenei e asigurată prin grinda-tirant orizontală. În podina scenei se află şi azi tamburul cu cremalieră şi lanţ Galée.

g. Casa scării

Casa scării, „trappenhaus”, are complexitatea ei. Din holul foaier, două scări stânga-dreapta fac legătura cu balconul I, cea din dreapta are balustrada veche în funcţiune, „gebänder”, „brustung”. Feroneria este simplă, din categoria „schmiderarbeit”. Din vestibulul mic, casa scării urcă la etaj, spre galerie, muzeu, sala Casinou, fiind iluminată natural până la mai mult de jumătate şi prevăzută cu trepte din lemn masiv (arţar, stejar) de la 1893, încă rezistente. Organizarea spaţiului de la etajul clădirii este de tip „anfilada”, cu încăperi în continuare.

h. Iluminatul. candelabrele

Candelabrul sălii mari a fost, la origine, un lanternou de cupolă, de tip baroc, adică o girandolă piramidă cu pandelocuri pentru lumânări, „standleuchter”. E reprodus într-o fotografie din 1870, în alta din 1893, fiind prevăzut şi cu locuri pentru fixarea lămpilor cu acetilenă, o prioritate naţională,  apoi cu petrol lampant. Se cobora pentru alimentare cu sistem scripeţi. Candelabrul original a fost ridicat la 1911, din motive încă neclare, şi dus la Biserica Albă (Weisskirchen), atunci integrat administrativ provinciei imperiale bănăţene. În locul lui, respectând modelul iniţial, orăviţenii au instalat un altul pe care, la 1919, l-a demontat armata sârbă în retragere, după luna iulie a acelui an când, în Oraviţa, se instalează administraţia românească. În 1920 teatrul are deja un candelabru nou. La reparaţiile care au durat, cu mari intermitenţe, între 1953-1962, un ordin al oficialităţii comuniste din regiunea Banat, cu reşedinţa în Timişoara, duce la demontarea candelabrului şi transportarea lui în municipiul de pe Bega. În locul lui, dar imitându-l pe cel demontat şi care a stat în clădire din 1920, firma „Guban” realizează altul, cel existent şi azi la teatrul orăviţean. În Sala Casinou, candelabrul mic , de tip lustră de epocă, „kronleuchter”, „lichtkrone”, a fost adus de la Sibiu, în 1933, prin diligenţele promovate de primarul de atunci al oraşului, Ilie Rusmir, profesor de ştiinţe naturale la liceul urbei dar şi preşedinte al Despărţământului ASTRA Caraş şi  montat  cu  sprijinul  „Asociaţiei  de Teatru, Casinou şi Cetire”, condusă de dr. Ioan Ţeicu..

i. Butaforia barocului vienez

Farmecul baroc al Teatrului Vechi din Oraviţa îl conferă decoraţiunile din sala de spectacole. Butaforia a fost realizată până la 1893, probabil, din gesso-ipsos, grund italian folosit la edificiile culturale model Bibiena. După 1893 se foloseşte, la fiecare din restaurările clădirii, carton presat la cald şi un strat de bronz auriu, „schlagg” sau chiar foiţă metalică fixată cu poliment, „mordant”, „mixtion”.

În zona semicircularităţii conferită de balcon şi galerie avem o succesiune de curbe şi semicurbe, imediat sub plafon, un parament discret, semicircular, ornat deasupra cu brâuri, fals întrerupte de capitelurile coloanelor. Între plafon şi podesta galeriei, capitelul coloanei, în „kyma recta” şi „kyma reversa”, sub lacrimarul „kranzgesims”, are un decor tip helix cu imposta simplificată, „bogenkampfe”.

Pe manşonul de lemn care îmbracă dreptunghiular coloana, e aplicat, sub capitel, un compus ornamentic sugerând o „panglică” liniară, centrală, verticală, şi două „cravate” imobile desfăcute la stânga-dreapta, toate cele trei elemente plecând dintr-un punct-rozetă, tematici dezvoltate, prin imitaţie, după ornamentica sculpturală a celebrului Andreas Schlütter din Berlin.

Ornamentaţia balconului şi galeriei, alcătuită fiind din panouri de parament (tăblii cu ornamente) fixate cu o agrafă ori cu un crampon metalic, a fost realizată conform spaţiilor rezultate din casetajul paramentelor (împărţirea suprafeţei în casete pe care, separat, le lucrează artistul baroc).

La paramentele galeriei, fiecare casetă reprezintă spaţiul dintre două coloane şi are pătrate, delimitate în perimetrul lor prin baghete liniare de ornament. În fiecare pătrat avem ca motiv ornamental un rondel de tipul „chapelet de piastre” (numit astfel în manualul lui J. L. Hildebrant). Rondelul din pătratul central are în completare, sus şi jos (nord-sud), un „perlenschnur” iar în stânga-dreapta (vest-est) două motive fitomorfe. Pătratele din stânga şi de la dreapta celui central au în completare patru „perlenschnur”, dispuse în cruce, în jurul rozetei. Casetele sunt delimitate între ele prin două colonete false, având ca decoraţiune, în centru,  un „rollwerk”  (un „gargouille”).

Balconul  are şi el organizarea ornamentelor pe casete. Coloanele de sprijin se pierd în partea de sus în semicercul triumfal al unui „brâu de rensoane”. Capitelul unei coloane are deasupra un medalion „rondbild”, sugerând cochilia „muschel” (emblema cartuş) iar capitelul are un lăcrimar terminat în „gât de lebădă” („schwamenhals”) şi baza din „akanthus”, „bärenklau”. La mijlocul coloanei (partea care se vede imediat deasupra semicercului de parament al balconului), avem un ornament cu decor vegetal „cul de lampe”, o frunză trilobată de stejar ( arţar). Peparamentele balconului găsim aceeaşi organizare a casetajului. O casetă are ca element central o ghirlandă stilizată „laubgewinde”, „blumengehange”: sus, o rozetă cond de pin „pinienzapfen”, având stânga-dreapta panglici buclate iar pe vertical o „cravată”. Oblic, stânga-dreapta, coboară câte un lujer „laubwerk” decorat, la mijloc şi la capătul de jos, cu un „trandafir” stilizat în tipologia „rosenkranz”, din simbolica lojilor masonice de la finele veacului XVIII. De-o parte şi de alta a casetei e sugerată reconstituirea aceluiaşi ansamblu ornamental pe jumătate.

Casetele balconului sunt demarcate între ele prin colonete imitaţie, ca să dea, ca şi la galerie, impresia de continuitate cu coloanele ce sprijină structura acestei galerii. Aceste false coloane care delimitează casetele balconului au ca decor vertical, pe toată lungimea, o „baghetă” întreruptă în trei zone de „crinul regal” stilizat („cupa lui Dientzenhoffer”).

Privind dinspre scenă avem impresia generală de „méplat”, „flachrelief”, un triumf al artei barocului vienez. Plafonul circular prezintă decoraţiuni pe toată suprafaţa: În zona  centrală avem un antefix rondelă; o rozetă mare; dublă, cu brâu la exterior; cu opt ornamente în jur. În centrul ornamentului găsim un „cul de lampe” iar pe marginea ornamentului croşete din frunze lanceolate, „knospe” marcate, la punctul de întâlnire, de motivul crinului regal.

Brâul e lucrat în relief şi întreg plafonul demonstrează o lucrare amplă în „trompe l’oeil” spre scenă, cercul pare turtit (retezat), pe laturile stânga-dreapta iese în evidenţă un contur lotiform, lotusul „lotozartig”, „lotosblume” iar pe tavan, chiar în faţa scenei, avem ornamente colţar. În centru domină rozeta mare, dublă, cu brâul exterior în relief, în partea opusă, spre semicercul balconului şi galeriei este lucrat un decor „frunză de laur” în volută circulară şi contorsionată, îmbinat cu un decor circular, mai mic, în aceeaşi tehnică de stilizare.

Ornamentica pentru îmbinări, plecând imediat de lângă brâul mare al tavanului, lucrat tot în relief, sunt „ghirlandele” stilizate, îmbinate   şi   dispuse  „in   gloriam”,  la   fel   ca  decoraţiunile  de   pe paramentele balconului. Privind din sală spre scenă, lojile, stânga-dreapta, alcătuiesc un ansamblu aparent separat, inclusiv ca ornamentică, de restul spaţiului. Percepţia integrală trebuia să ofere imaginea unei compoziţii patetice descrisă în manualele de artă barocă ale lui Guido Peni şi B. E. Murillo.

Atent lucrată, zona lojilor îmbină două nivele, încadrate de două coloane canelate „godron”, „bückel”, „rundfalte”: loji „baignoire” la parter, stânga-dreapta şi loji „belle étage” la etaj, stânga-dreapta. Lojile „baignoire” se deschid spre spaţiul sălii printr-un portic în boltă, gloriolă „triumpf”, în partea de sus. Deasupra deschiderii porticului avem situat central un ornament „gargouille”, completat la stânga-dreapta de crin „cupa lui Dietzenhoffer”. Aceste loji de la parter au deasupra un brâu ornamental din rensoane-îmbinări, în continuarea decoraţiunilor de la acelaşi nivel al sălii. Paramentul lojilor „belle étage” este bombat şi decorat cu un dreptunghi din baghete în relief, perimetru îmbinat la colţuri de rensoane.

Spre plafonul (planşeul) sălii, legarea ansamblului e puternic sugerată prin stucaturi în două registre, delimitate prin denticuli în linie. Un registru, cel mai de sus, spre plafon, e ornat cu galoane, litze iar cel de jos prin rozete mici. Capitelul coloanei are un decor compozit, lotus şi laur cu ambrazura în „trompe l’oeil” bine scoasă în evidenţă. La baza coloanei avem un cartuş fitomorf, frunze, lujere (ferigă, palmier, smochin, viţă-de-vie, în sincronie stilistică) iar în centru-grindă trestia ca decor, modul de lucrare a perimetrului lojilor, pe verticală, de la plafon la podestul sălii, semănând cu organizarea ornamenticii la celebrul Palat Odescalchi din Roma, acolo concepţia interioarelor aparţinând faimosului Bernini.

Zona scenei are ornamentica ei constând în rozete ornamentale cu prelungiri laterale ale registrului pe grinda din faţa scenei, brâuri ornamentale în faţa scenei iar oglinda scenei e decorată cu lezene cu baza acanţi, stânga-dreapta, chenare cu ornament stânga-dreapta, un ornament central la grinda de la oglinda scenei, ornamente laterale cap-chenar, rozete cu ornamente în cruce spre loji, stânga-dreapta, între lezene, sus şi la plafon fosă, ornamente mici stânga-dreapta deasupra capitelurilor coloanelor canelate ale lojilor (pro-scena).40

4. Aniversări oficiale, donatori şi donaţii de-a lungul vremii

Generozitatea donatorilor nu s-a rezumat numai la etapa lucrărilor pregătitoare construirii şi inaugurării edificiului unicat în cultura română şi mitteleuropeană. În adevăr, cel mai adesea la perioade aniversare, consemnăm gesturi ale unor instituţii ori personalităţi ale vremii  însemnând că  devenise  un  veritabil  program  grija protectoare pentru perpetuarea acestui simbol cultural-spiritual local.

În ultima săptămână din octombrie 1822, la cinci ani de la intrarea în activitate a teatrului, orăviţenii au ca oaspeţi pe actorii trupei lui Kreibig care joacă mai multe piese scurte, între care „Ceasul de seară”, lucrarea lui Aug. de Kotzebue, celebră atunci în epocă. Actorii donează câştigul obţinut la spectacol pentru asigurarea unui fond de recuzită necesar spectacolelor montate de diletanţii locului.

În septembrie şi octombrie 1827, când instituţia sărbătorea primul deceniu din istoria sa, aceşti diletanţi locali au o montare cu un text semnat de Damaschin Bojincă, fostul elev al Gimnaziului Latin orăviţean. Nu ştim titlul de pe afişul spectacolelor dar ştim că în acel an, toamna târziu, este achiziţionat candelabrul mare care va face parte din inventarele instituţiei până la 1911, când va fi demontat şi dus la Weisskirchen (Biserica Albă).

Avem păstrată şi o listă din 1831. Fiindcă peste un an, 1832, teatrul aniversa 15 ani, arhitectul Ion Niuni care este şi prezidentul Clubului Diletanţilor, organizează câteva spectacole (două, sigur în 1831) pentru a completa lista de colectă publică pentru repararea acoperişului teatrului. Pe lista oficială s-a colectat suma de 256,10 fl iar pe lista anexă alţi 72,35 fl. Pe această listă anexă, firma „Gebrüder Hofmann de Maderspach Ruscaberg” donează 51,30 fl, Anton Dittrichdin Reşiţa şi medicul Franz Bartl din Bocşa câte 6 fl. Comisarul de Curte Mathias Breuer vine de la Viena în inspecţie oficială în problemele mineritului şi cotizează şi el 5 fl pentru teatrul orăviţenilor, 2 fl reprezintă donaţia preotului Christof Adams din Bocşa, 1 fl cotizează Jozef Boitner din Moldova Nouă. Alţi 40 cr. sunt donaţia lui Franz Eckmüller, 24 cr. plăteşte Iosif Györgény din Sasca, alt săscan, Karl Franz, donează 20 cr., altul, Anton Bernhofet, plătea 6 cr. iar Michael Fekete din aceeaşi localitate dona şi el 5 cr.. Lista oficială este la fel de interesantă pentru istoricul mentalităţilor: o diversitate etnică de binevoitori întru cultură, o varietate a profesiilor, categoriilor sociale diverse. Johann von Annich donează 12 fl, Adam Hofmann alţi 10 ca şi A. von Scheuchenstahl. Câte 6 fl fiecare sunt donaţiile care vin de la Franz Krenauer,Ferdinand Beiwinkler, Elisabeth Debelitz, Hermann Gerubel, Anton Hofmann, Simon Horvath,Franz Jaretz, Johann Seymann Anton Kleeblatt, Carl von Knoblauch, Michael Packmann, Ignatz Pleicher, Josef Molnar, Gottfried Weinzierl şi Richard, medicul Peter Wierzbicsky, Franz Preisser, Ernest Schuller şi Johann Zimmermann, 5 fl. fiecare depun Balthazar Boitner, Ludovic Cselko,Franz Herdt, Peter Tinopl. Cu 4 fl. fiecare se înscriu pe listă medicul Altenberg şi Simion Schmidt,Mathias Dolveth, Anton Graf, profesorul Nic. Karinay, Alois Jellmann, Bernard Kappus von Pichelstein, Peter Schiessler, Emeric Tinopl, Ignatz Mahr, Anton Wein. Franz Werner plăteşte 3,20 fl. Câte 2 fl. de fiecare sunt donaţiile asigurate de Felix Huber, Johann Jablinsky, I. Pöltl,Anton Schmidt, Josef Licker. 1 fl. dau Leonnard Plasch, Regina Grüner, Georg Fitz, Franz Oberth,Josef Seydl, Matias Vágány, Anton Leithner, I. Minlovich, Anton şi Johann Zeillinger. StefanPiskovits donează 1,30 fl. cu 36 cr. se oferă Ernest Pollak. Cu 40 cr. se înscrie pe listă doctorulJohann Weber, cu 30 cr. Karl Fest, cu alţi 24 Franz Licker, cu câte 20 cr. cotizează Friedrich Hofmann, doctorul în teologie I. Posgay şi Anton Vágány iar cu 10 cr. Fany Marksteiner. Alţi 8 cr. reprezintă donaţia lui Anton Schober iar Franz Rothmayer plăteşte 6 cr. Alţi 4 cr. îi dona Franz Girk. Destui sunt şi românii donatori: Ioan Băieşiu (aici Johann Boess) dă 2 fl., un avocat Caminic(Gabriel Kaminek) se înscrie cu 20 cr., Ion Constantini (Konstantin) cu 6 fl., Enachie Nicadonează 8 cr., 4 cr. îi dă Anton Neff, alt macedoromân, Johann Nuss, oferă 10 cr. Un Iacob Cris (Kriss), profesor, dă 4 fl. iar Gheorghe Marişescu plăteşte 2 fl. ca şi David Natali (Nataly, neguţător, desigur din colonia macedoromână).Costa Demetrovici, din Moldova Nouă, plăteşte 10 cr.41

Între 1831-1836 Clubul Diletanţilor organizează  alte spectacole. Deja în octombrie 1832, când teatrul are „vârsta” de 15 ani, Pichelstein este (din 30 iunie 1831) preşedintele clubului, Ion Niuni fiind solicitat ca inginer la Rusca Montană de către  rubedenia sa, Louis Maderspach. O trupă vieneză oferă atunci câteva spectacole. Întors în Oraviţa, în 1836, Ion Niuni îşi reia funcţia de preşedinte al Clubului. Un comitet, alcătuit din Johann Zimmermann, A. K. Kleeblatt, Franz Jaretz, Richard Weinzierl, Hermann Gerubel, Ion Constantini, negociază cu Directoratul Montanistic statutele Reuniunii de Casino, „Grundung eines Casino-Vereines der Bergdirecktion einrichten”, la 6 ianuarie 1837 iar cu Clubul Diletanţilor şi Asociaţia Teatrală, rezultată la 17 februarie 1837 apoi semnează un contract de închiriere a spaţiului de la etajul clădirii pentru nevoile reuniunii  

O altă listă de donatori generoşi, din 1836-1837 a fost înţeleasă eronat ca având destinaţia de a colecta bani pentru ridicarea etajului teatrului. E vorba de reamenajarea acoperişului, de mansardarea lui, cum am zice astăzi, pentru o sală de lectură, biblioteca „Beamten Casino”  şi  de  şedinţe  ale  reuniunii  nou  înfiinţate.   Cum   banii   din spectacolele aniversare ale lunii octombrie 1837, la două decenii din istoria teatrului, nu ajungeau, lucrarea va fi ajutată financiar de colecta anului 1838. În total, donaţiile au atins cifra de 626,75 fl. Câte 25 de florini plătesc Gustav Gränzenstein, Johann Seymann, văduva Maria Maderspach, Emerich Tinopl, doctorul Simon Schmidt, Friedrich-Ferdinand Bachmann şi Johann Giller. Cu 20 fl. fiecare contribuie Richard-Gottfried şi Bernhard Weinzierl, Wilhelm Buhl, Franz Jaretz şi Ignatz Mahr.Josef Licker plătea 16 fl. Mulţi donează câte 10  fl de sumă: Johann Zimmermann, Andreas Kleeblatt, Mathias Dollweth, Felix Huber (aici, Hubert), Balthazar Boitner, Anton Seymann, Anton Hofmann, Josef Reinhold, Karl Conrad, Ignatz Pleicher şi Friedrich Wierzbitzky. Români şi macedoromâni apar şi pe această nouă listă: Ion Niuni (Johann Niuny) cu 25 fl ca şi Ion Constantini, medicul şi filologul Gheorghe Rosa (desigur, Roja), trăitor atunci în Oraviţa, plătea alţi 15 fl., David Natali (Nataly) 10 fl. Profesorul Criş (J. Kriss) dona şi el 8 fl., Băieşiu (Baiaşiu), menţionat tot ca Johann Boess dă 5 fl. Lista mai adaugă şi contribuţiile lui Alois Jellmann, Anton Wein, Peter Schussler, Leopold Klassowitz, Georg Fitz şi Carl Fest care plătesc fiecare 5 fl. iarAnton Apt de Apáti donează 2 fl. Doi funcţionari de la uzinele zonei, Bernhardt Meisslinger şiSigmund Bálázs, dau câte 1ö fl., alte liste sunt semnate în „anonimat” de aceiaşi generoşi angajaţi şi funcţionari de la Sasca Montană – 38,10 fl,. Dognecea – 13,45 fl., Bocşa Montană – 10 fl. şi Moldova Nouă – 4,20 fl.42  La sfertul de veac de existenţă, aniversarea e programată vara.

La 21 august 1842, „Bergwerk-Oravitzaer Dilettanten-Theater” organizează un spectacol-coupée, împlinindu-se un sfert de veac de la inaugurarea teatrului orăviţean. Cu timp în urmă,orăviţenii cumpăraseră un pianoforte, adus cu destule peripeţii tocmai din Viena. O parte din fonduri sunt păstrate pentru noi dotări cu mobilier iar altă parte sunt trimise administraţiei oraşului Lugoj pentru ajutorarea populaţiei ce suportase cu greu efectele unui incendiu devastator. La aceste sume se adaugă donaţia de 4 fl. a lui Franz Mager, pentru cumpărare de cărţi în fondurile biblioteci teatrului.42

În septembrie 1847, la trei decenii de la inaugurare, teatrul orăviţean găzduia mai multe spectacole ale diletanţilor locali, pe banii colectaţi fiind cumpărate şase sobe de fontă de la turnătoria din Anina, două montate în spatele scenei, stânga-dreapta, fiecare la intrarea în cele două cabine ale actorilor, alte două la baza scenei, stânga-dreapta, spre a fi încălzită fosa, una la intrarea principală în sala mare iar alta în Sala Casino. Arhitectul Ion Niuni plăteşte reparaţii de rutină în valoare de 59,39 fl.43 

În octombrie 1852, la 35 de ani de existenţă, instituţia primea cea dintâi vizită a Josephinnei Gallmayer, cântăreaţă originară din aceste părţi (ea va mai concerta şi în anii ’60 ai acelui veac XIX), ea oferind câştigurile pentru achiziţionarea de instrumente muzicale necesare trupelor care colaborau cu teatrul local. Suma e completată, în 1854, de Fr. Czekelius cu 5 fl.44

În 1857, chiar în 5 octombrie, e sărbătorit Ion Constantini, unul din liderii comitetului de iniţiativă care, în urmă cu 40 de ani, puneau bazele Burgtheater-ului orăviţean. Economistul şi fostul primar al localităţii era deja autorul unei cărţi faimoase de specialitate şi a şi mai faimosului „memoriu montanistic” pe care-l făcuse cunoscut şi familiei imperiale. Din banii pe vânzarea cărţii sale, dar testând şi parte din banii personali, Ion Constantini lăsa teatrului un fond pentru reparaţii anuale şi întreţinere pe perioada de toamnă-iarnă. La suma aceasta se adaugă donaţia, în valoare de 2 fl. fiecare, plătită de Maria Gerubel şi Maria Schmidt.45

În 1862, la 45 de ani de teatru, alte trei concerte ale Josephinei Gallmayer, în cursul lunii octombrie, aduc bani pentru schimbarea sistemului de încălzit. Sunt cumpărate noi şase sobe de fontă. Din acestea, două, cele din spatele scenei, mai pot fi azi admirate. Alte sume, pentrucumpărare de cărţi, recuzită, noi instrumente muzicale sunt plătite în 1863, câte 10 fl. fiecare, de către E. Schmidt, M. Pavlovits, Johann Boitner, Johann Poltl, Franz Tribus, Arnold Graf, Ignatz Zeilliger şi F. Seymann.46

În octombrie 1867, la jubileul primei jumătăţi de veac din istoria sa, teatrul Oraviţei primeşte vizita miniştrilor Iosif de Szlavy, originar din Oraviţa, şi Kalmann Tisza dar şi o sumă de bani ministeriabili pentru restaurarea butaforiei fără a se modifica absolut cu nimic interiorul baroc. Apoi Anton Maderspach, Wenzel Sperl, Augustin Knoblauch, Alfred Maderspach, la 1870, deschidlista de colectă pentru operaţiunea de restaurare-consolidare care se va încheia la 1872-1873.47 O parte din sume sunt folosite pentru a se achiziţiona o altă „Carte de onoare”, „Fremden Buch der Orawiczaer Burger Casino”, tipărită în 1870, la Timişoara, care are imprimată pe copertă cifra II, însemnând că până atunci a mai existat o alta, completată probabil între 1817-1872, de existenţa ei nemaiştiind nimeni şi nemaifiind citată în studii, cărţi, articole după acea dată.

Reparaţiile din 1872 sunt contribuţia întregului oraş dar şi a altor iubitori de cultură din provincie ori din imperiu. Între 21 aprilie şi 5 mai, spectacolele diletanţilor aduc 101,50 florini, la care se adaugă beneficiile conferinţei de limba franceză din 29 iunie susţinută de dr. Alfred Grozesicki. În 7 iulie 1872, „Musik und Gesangsverein 1863” montează „Die Komödiantin”, care aduce 1255 florini donaţi pentru repararea teatrului, după „Zankduette” a lui Offenbach, oferită spectatorilor în 26 mai 1872 de către Clubul Diletanţilor şi care aduce alţi 155 de florini. În 6 octombrie, „comedia lui Moser „Jedem das Seine”, piesa lui R. Benedik „Der Mädchen Waffe” şi vodevilul lui C. A. Gorner, „Ein Scwiegersohn unter Aufsicht” au mai adus pentru renovarea clădirii alţi 108 florini.48 Aniversarea a 55 ani are loc printr-o stagiune care se  deschide la 5 octombrie şi se încheie la 24 noiembrie 1872, montări ale Clubului Diletanţilor, din aceşti bani administraţia locală putând să-şi permită declanşarea reparaţiilor în urma cărora structura de rezistenţă a clădirii, până atunci eminamente din lemn, e consolidată cu oţel de Reşiţa din reţeta „24” din care, mai târziu, Eiffel va comanda specialiştilor de pe Bârzava, unde avea mulţi prieteni ingineri, pentru a ridica prima parte, de la bază la jumătate, a celebrului turn parizian. Între 18-21 iulie sumele sunt completate de beneficiile aduse de un spectacol complex,”Klavierconzert”-ul susţinut de Ludwig Bakony din Schümichen, Heller, Beethoven (sonate), concertele de violină ale lui Slunicko, cu secvenţele artistice asigurate de „frau” Emma von Giurgevich şi „fräulein” Antonia von Giurgevich,pagini dirijorale de Karras, compozitorul, secvenţele Adelle Horvath, apoi „Falsenmühle” din repertoriul lui von Reisenach. La 21 august, ministrul comunicaţiilor, von Tisza,  e la Steierdorf şi Oraviţa.49 La 6 aprilie 1873, casierul StEG, Karl, pleacă la Viena şi revine cu un raport elogios din partea ministerului artei care consideră ultima renovare a teatrului ca realizare a unui „Kunsttempels”. iar la 22 aprilie Augustin von Trefort vizitează Casinoul, Şcoala Civilă, oraşul.50

Aniversarea a şase decenii se organizează printr-o seară muzical-teatrală la 28 octombrie 1877 a Clubului Diletanţilor şi la 4 noiembrie 1877 cu spectacolul Reuniunii Române de Cântări. Câştigurile, şi într-un caz şi în celălalt, sunt fructificate pentru completarea atelierului de recuzită al teatrului şi pentru plata lămpilor cu acetilenă.

Anul 1882, la 65 de ani de istorie teatrală orăviţeană, se află sub semnul acestei aniversări printr-un şir de spectacole propuse de toate reuniunile orăviţene, în intervalul aprilie-octombrie,    banii    colectaţi    fiind    donaţi     pentru         „Musik-und-Gesangsvereine 1863” care, în anul următor, serba două decenii de la oficializarea statutelor sale. Aniversările din 1887,la şapte decenii de activitate stau, firesc, sub semnul multiculturalităţii active. Mai întâi etnia română care, sub egida filialei locale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român, filială condusă de Ilie Trăilă, organizează lucrările Adunării generale S. T. R. , chiar cu participarea prezidentului, Iosif Vulcan. Din câştigurile pe două spectacole, orăviţenii folosesc banii pentru achiziţionarea de cărţi pentru trupa diletanţilor.

Apoi aniversările teatrului continuă cu spectacolele reuniunilor germană şi maghiară, din cursul lunii decembrie 1887, banii câştigaţi fiind folosiţi în primăvara viitoare pentru operaţiunile de drenare a subsolului şi fundaţiilor instituţiei. În 1888 e menţionat un comitet director din partea administraţiei oraşului care să aibă în grijă teatrul. Preşedinte e Adolf Giurgevici, secretar Ludwig Humber, jurist Ilie Trăilă, membri fiind Fr. Bach, Aurel Maniu, Ernest Motsidlowsky, Aron Papp, Vasile Sretcovici, Ştefan Viranyi.51

Anul aniversar 1892 (75 de ani de la fondarea Teatrului Vechi ) este acoperit până toamna târziu în lucrări integrate unei ample operaţiuni de restaurare, consolidare şi repunere în valoare a edificiului. Un alt document52 rezumă, în ciornă, discursul de încheierea stagiunii, dinaintea marilor operaţiuni de renovare. Avem în acest document indicii asupra obiectivelor restaurării:schimbarea scaunelor din sală, refacerea butaforiei, statutul lui Zech de intendent al teatrului: „O epocă nouă. Cu spor la muncă, Şi Dumnezeu să ne ajute, ca cei vechiu să ne placă. / După prima luni, după Rusale, pentru ultima dată va cădea cortina, / ne vom lua atunci rămas bun dela vechiul nostru Teatru. Să privim / încă o dată acele locuri cari aproape un veac ne-a / procurat nouă şi premergătorilor noştri bucurie şi recreaţie, în cari / am găsit permanent aceste recreaţii, chiar după oboseala zilei, şi sperăm / că vom găsi în scurt timp în Teatrul nou împodobit în măsură mult / mai curată. Dacă acum, cu ocazia ultimei reprezentaţii / în Teatrul vechiu aducem cuvinte de mulţumire atât intendentu / lui Teatrului, neobositului nostru regizor Dlui F. Z., cât şi talenta-/ ţilor şi bravilor noştri diletanţi, trebue chiar de acum să aducem multu-/ miri unui Domn, care este autorul intelectual, într-o măsură oarecare / creatorul întregei, întinse renovări a Teatrului şi care este Dl Dr. A. M., prea veneratului nostru notar public regal. Credem / deja acum cu tot dreptul că suntem îndatoraţi numitului / Domn în numele tuturor locuitorilor oraşului nostru  de munte, / aici să exteriorizăm îndatoririle noastre de mulţumiri neîmpărtăşirile / cele mai călduroase pentru abnegata / sa activitate obositoare.” Un spectacol menit a puncta aniversarea e montat în25-26 decembrie 1892 de diletanţii locali. Anul următor e dedicat reparaţiilor mai mult interioare (schimbarea scaunelor, renovări la butaforie, dotarea cu mobilier a spaţiilor anexă, reamenajări în Sala Casino) dar au loc şi spectacole în aprilie, mai şi septembrie, al căror câştig financiar completează contribuţia pe lista de colectă pentru reparaţii (lista e reprodusă la Sim. Sam. Moldovan şi analizată, în detalii, în cartea npoastră dedicată teatrului),  până la acelea din 2-3 decembrie 1893 prin care se consacră finalizarea restaurării, coordonată de comitetul condus de juristul şi deputatul cărăşan Aurel Maniu. La reparaţiile capitale începute în vara lui 1893, când se înlocuiesc băncile şi se renovează scena (operaţiune încheiată oficial la 3 decembrie, coordonator fiind Aurel Maniu,53  profesorul Franz Zech a lucrat şapte săptămâni cortina. Despre eforturile regizorului talentat care a fost Alfred Ginzkey scrie Sim. Sam. Moldovan.54 Se adunaseră pe listă peste 3000 fl., alţi 800 fl. bani din spectacolele diletanţilor (9 reprezentaţii), alţi 6000 fl. fiind un fond de la „Sparcassa”. La finele lui 1896 până în 1898 Ilie Trăilă preia coordonarea activităţilor teatrului, fiind înlocuit apoi de Frank Zoltan.

Ilie Trăilă se ocupă de aniversările dedicate celor 80 de ani din istoria bătrânei clădiri cu spectacolele din 14 noiembrie şi din 25 decembrie 1897, după ce se adunase un fond considerabil, în decursul anului, folosit pentru cumpărare de instrumente muzicale (dar şi „reparatur”), cărţi pentru „Beamten Casino”.

Anul 1902, iarăşi aniversar fiindcă sunt de sărbătorit 85 de ani de la intrarea în activitate a teatrului, începe cu spectacolul din 2 martie din seria de acţiuni culturale având drept scop un fond pentru cumpărarea unui pianoforte. Spectacolul aniversar are loc în 28 septembrie 1902, banii servind reparării canalului de sub edificiu şi curăţirii acestuia.

În 1907 se împlineau 90 de ani, stagiunea aniversară incluzând spectacole ale tuturor asociaţiilor şi reuniunilor cultural-artistice orăviţene, în întreg intervalul 13 ianuarie-25 decembrie 1907, banii fiind incluşi într-un fond de reparaţii. În 13 aprilie 1910, arhitectul timişorean Simon Reitter solicită la „Oraviczaer Sparkassa”  5200 coroane dacă  se admite proiectul său de reparare a teatrului, la licitaţie.55

În 1912, la 95 ani de la edificarea teatrului, comitetul teatrului, având ca preşedinte pe Julius von Bellmond iar ca secretar pe Carl Fleischhacker, obţine subvenţii de la stat pentru reparaţii. Ele începuseră  din  1911, sub  conducerea  grupului  de arhitecţi alcătuit din Antonius Maderspach, B. Tabakovits şi J. Huszarek, proiectantul fiind firma locală „Urban şi Stutzmann” Candelabrul vechi, din 1817, a fost înlocuit şi dus la Weisskirchen (Biserica Albă).

În 1917, la centenarul aniversat în condiţii de război mondial, prin diligenţele preşedintelui StEG Gustav von Tavy, Casinoul obţine „grădina de sus” denumită de atunci „Casino-Garten” dar un manuscris local vorbeşte de „focarul cultural din Oraviţa, primul teatru din S.E. Europei” care, în 1917, la „insistenţele” deputatului Iosif Siegescu obţine din partea StEG şi grădina din apropiere.56 Cert e că înainte de 1918, din colaborarea lor statornică, au fost conştiente că teatrul, ca spectacol, a fost mai mult naţional decât artistic.57

În interbelic, în continuare, teatrul şi muzica fac casă bună.58 La 105 ani, de-acum în România reîntregită după 1918, în 1922, spectacolul aniversar este montat a doua zi de Crăciun, în 26 decembrie. Au fost realizate, cu intermitenţe, reparaţii, sub conducerea arhitectului M. Ivanovici. E amenajat şi un muzeu al culturii cărăşene.

În 12  martie 1927 se aniversau 110 ani, la 8 iunie 1932 erau 115 ani. Aniversările celor120 de ani de la fondare încep încă din 1936. În 19 decembrie are loc şedinţa Asociaţiei de Casino şi Citire, preşedinte fiind medicul I. Fira, iar membri în comitetul coordonator K. Winkelhoffer şi Gheorghe Corneanu.59

Spectacolul aniversar e organizat în 6 martie 1937. În numele unui grup de iniţiativă, medicul Ion Ţeicu solicită, printr-un memoriu trimis prefectului de Căraş, colonelul Andrian, la 22 martie 1938, bani pentru operaţiunile reparării clădirii teatrului, în condiţiile în care cotizaţiile membrilor Asociaţiei de Casino şi Cetire nu depăşeau 20 de lei lunar. Motivaţia era, fireşte, generoasă: „pentru înălţarea prestigiului naţional şi cultural al oraşului Oraviţa.”60 

Reparaţii au loc în 1941, în coordonarea arhitectului Aurel Runcan,  în 1942, la 125 de ani, banii spectacolelor şi subvenţiile de la minister vor facilita reparaţiile clădirii, întrerupte în 1944, reluate între 1945-1946, în coordonarea aceluiaşi Aurel Runcan, proiectul aparţinând Zinei Stroe, finanţator veritabil fiind însă U. D. R.

Şi în 1947, la 130 de ani, se intenţiona continuarea operaţiunii de restaurare, reluată în1952, la 135 de ani şi în 1957, la 140 de ani. Atunci, în acel an 1957, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, clădirea a dobândit statutul de monument de arhitectură „Recent, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, un număr de construcţii au dobândit calitatea de monumente de cultură. Printre construcţiile care au dobândit calitatea de monumente de arhitectură  se  numără piaţa  „6 Martie”  din oraşul Sibiu, împreună   cu toate clădirile existente acolo, ziduri, porţi de intrare, plantaţii etc., cetatea veche din Oradea împreună cu toate clădirile aflate în incintă; palatul Ştirbei de la Buftea împreună cu toate dependinţele; vechiul teatru orăşenesc din Oraviţa; biserica reformată din Lechinţa, de asemenea împreună cu zidurile şi clădirile vechi din incintă ş. a.// Monumente istorice au fost declarate printre altele casele în care au locuit savantul Emil Racoviţă (Dăneşti-Surăneşti) şi criticul Garabet Ibrăileanu (Iaşi); mormintele pictorilor N. Grigorescu şi Gh. Tattarescu; furnalul vechi, topitoria de fier din comuna Budvai (Herculan), Regiunea Autonomă maghiară. Fântâna de piatră din curtea bisericii Amzei din Bucureşti a dobândit calitatea de monument de arte.”61

NOTE:

1. I. MONTANI, Un tragic destin artistic,  în  „Banatul”,  II,  nr. 2,  1927, p. 7

2. Manuscris dintr-o colecţie locală.

3. Ibidem

4. L. DRIMBA, Istoricul Societăţii pentru Crearea unui Fond de Teatru Român în Ardeal, în „Cercetări de Limbă şi Literatură”, Oradea, 1969, p. 77

5. M. VASILIU, Istoria teatrului românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p.  6

6. Ibidem

7. P. PAVIS, Problème d’une sémiotique du theâtre, în „Semiotica”, 15, 3, 1975, p. 251

8. M. VASILIU, op. cit.,  p. 2-3

9. I. M. SADOVEANU, Drama şi teatrul religios în Evul Mediu, Bucureşti, 1942, p. 32 sq

10. M. VASILIU, op. cit., p. 6-7

11. H.  GOUHIER,  L’éssence  du  theâtre,  Paris,  Editions Plon,  1943,  p. 76-79

12. M. VASILIU, op. cit., p. 8-9

13. I. BOTA, Istoria Teatrului Vechi din Oraviţa, volumul I, 1817-1940, prefaţă de Gh. Jurma, Reşiţa, Editura Timpul, 2003, 216 p.; volumul II, 1940-2000, prefaţă de Gh. Jurma, Reşiţa, Editura Tim, 2005, 148 p.; volumul III, Reşiţa, Editura TIM, 2007, passim

14. F. MILLEKER, Geschichte der deutschen Theaters im Banat, Werschetz, 1937, p. 10-16

 15. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, prefaţă de Ion Ţeicu, Oraviţa, Tipografiile orăviţene Felix Weiss (fosta C. Kehrer, fondată 1863), Progresul (fondată 1907), Iosif Kaden (fosta C. Wunder, fondată 1868), 1938, p.90; ŞT. MĂRCUŞ, Thalia română, contribuţii la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, cu o sută de ilustraţiuni de  Atanasie Demian, volumul I, Timişoara, Institutul de Arte Grafice G. Matheiu, 1945 (pe copertă 1946), p. 86

16. ŞT. MĂRCUŞ, op. cit., p. 85-86

17. C. BARCAROIU, Oraviţa, în „Societatea de Mâine”, XV, nr. 2, aprilie-iunie 1938, p. 71-72; citat şi la I. CRIŞAN, Teatrul din Oraviţa (1817-1967), Reşiţa, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Caraş-Severin, Casa Judeţeană a Creaţiei Populare, 1968, p. 6; S. ALTERESCU, A. COSTAFORU, O. FLEMONT, M. FLOREA, L. GÂŢĂ, JANCSO ELEMER, H. KRASSER, M. MANCAŞ, L. NĂDEJDE, A. M. POPESCU, Istoria teatrului în România, I, Bucureşti, 1965, p. 179-180; I. BOTA, Contribuţii bibliografice, în „Timpul”, III, nr. 200 (715), sâmbătă 10 octombrie 1992, p. 1-2

18. Colecţie personală orăviţeană.

19. R. S. MOLIN, De unde şi până unde atâta cor şi teatru în Banat, în volumul Corurile şi fanfarele din Banat, Craiova, 1929, p. 20-21; SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 90; R. GRÄF, Sub semnul armoniei culturale, în volumul P. CĂLIN, Teatru şi cultură la Oraviţa,  Reşiţa, Muzeul Judeţean de Istorie Caraş-Severin, 1987, p. 10; V. VĂRĂDEANU, Teatrul din Oraviţa, din istoicul lui, în „Anuarul Liceului de Băieţi „General Drăgălina” din Oraviţa”, pe anul 1931/1932, Oraviţa, 1931, p. 3

20. M. VASILIU, op. cit., p. VIII

21. Cf. şi I. CREŢIU, Macedo-românii în istoria românilor. Relaţii cu Oraviţa, în „Românii”, noiembrie 1995, p. 34

22. I. CREŢIU, Teatrul din Oraviţa, în „Oraviţa”, I, nr. 1, noiembrie 1997, p. 1-3; P. STENGL, Aşa a fost zidit teatrul din Oraviţa. Istorii şi istorioare în jurul unui giuvaier cultural din Banatul de Sud, traducere de I. Creţiu, în Ibidem, p. 4-5

23. Vezi supra, nota 18

24. Vezi nr. 19,1873, p. 1-2

25. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 90

26. C. POTOCEANU, Cel mai vechi teatru din România Mare,separatum, p. 188

27. Colecţie de familie, Greoni

28. P.   ARDELEANU,  GH.  ŞORA,  Momente   din     activitatea culturală a teatrului din Oraviţa, în volumul Tradiţie şi contemporaneitate, comunicări prezentate la sesiunile şi simpozioanele organizate de Comitetul pentru Cultură şi artă al Judeţului Caraş-Severin şi de Casa Creaţiei Populare, Reşiţa, 1969, p. 51-62

29. I. BOTA, Teatrul Vechi din Oraviţa. Un caz de multiculturalism european, în „Foaia Oraviţei”, XIV, nr. 67, 2003, p. 12; I. MASSOFF, Teatrul românesc. Privire istorică, I. De la obârşie până la 1860, Bucureşti, 1961, p. 112; Ibidem, II, 1966, p. 524-535; S. ALTERESCU, Care este cea mai veche clădire de teatru din România, în „Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, nr. 1, 1959, p. 82-84

30. Tot el cere bani ministrului transporturilor, preşedintelui Comisiei Superioare de Economie, Alexandru Marta pentru monografia Oraviţei şi a Teatrului Vechi

31. Ciornă scrisoare către Guvernatorul BNR, Incipit: „Domnule Guvernator !”, Datată „20.VI.1936”, cere sprijin pentru tipărirea cărţii despre teatru, premiul de 1500 lei nefiind suficient).

32. I. CREŢIU, lucr. cit., în loc. cit.

33. Manuscrisul „Zum 120 jährigen Jubiläum/unserer Theaters”, în Colecţiile Sim. Sam. Moldovan

34. P. ARDELEANU, GH. ŞORA, lucr. cit., în loc. cit.

35. Manuscris dintr-o arhivă de familie.

36. Reprodus în lucrarea noastră, volumul I, p. 100-101, nota 2

37. Ibidem

38. C. FENEŞAN, Însemnări de călătorie despre românii bănăţeni într-un jurnal de călătorie din 1817, în „Banatica”, 12, II, Reşiţa, 1993, p. 189-198

39. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 98

40. Totul, în lucrarea noastră, capitolul Concretizarea iniţiativei la 1817. Un monument al barocului târziu (barocul vienez) din România, p. 44-71, cu toată bibliografia