Pisoski, ofițerul din Botoșani care l-a făcut domnitor pe Cuza

Pisoski, ofițerul din Botoșani care l-a făcut domnitor pe Cuza

Colonelul Nicolae Pisoski, un boier botoşănean cu origini poloneze, revoluţionar paşoptist, a fost artizanul Unirii Principatelor Române şi al alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în 1859, dar şi cel care a devenit umbra principelui de la încoronare până la moarte.

În Sala „Elefant“ din clădirea Muzeului de Istorie Naturală a vechiului Iaşi, pe data de 3 ianuarie 1859, s-a întrunit adunarea Partidei Naţionale, într-o şedinţă decisivă pentru nominalizarea candidatului Moldovei la tronul Principatelor Unite. Elena Cuza, soţia lui Alexandru Ioan Cuza, a relatat, într-un interviu acordat în 1909, cu doar câteva luni înainte de a muri, acest moment şi l-a pomenit pe colonelul Nicolae  Pisoski.   

„În seara de 3-4 ianuarie, pe când şedeam la masă în Iaşi, au venit la noi câţiva amici, printre care şi fratele său de arme, colonelul Pisoski, ca să-l roage să vie negreşit după masă la «Elefant», o sală de adunare, unde şedea Costache Rolla, căci aşa s-au hotărât naţionaliştii ca să se lege cu toţii în acea seară asupra persoanei de susţinut la domnie. Cuza, cu toate rugăminţile amicilor săi, n-a voit să se ducă, deşi eu am insistat pe lângă dânsul, şi le-a spus: «Faceţi voi ce credeţi, căci pe oricine veţi alege dintre ai noştri, eu aprob şi semnez cu amândouă mâinile, numai Mihalache sau Grigore Sturza să nu fie!». Şi a plecat la teatru“, spunea Elena Cuza.   

A ordonat să se încuie uşile   

În Marea Adunare electivă a Moldovei, Partida Naţională, formată din boieri liberali, burghezi şi ţărănime, avea 33 de deputaţi din 50, deţinând astfel controlul. Lor li se opunea Partida Conservatoare, formată din mari boieri şi clerici care îşi doreau ca domn pe Grigore Sturza. Totodată, se milita pentru aducerea unui prinţ străin. Însă, şi Partida Naţională era divizată, fiind propuşi şi Alecsandri sau Costache Negri, aceştia refuzând categoric.

  În acea zi de 3 ianuarie, în întreaga sală de la actualul Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi a răsunat vocea colonelului Nicolae Pisoski, cerând să se facă linişte, membrii Partidei Naţionale certându-se pe nominalizări. Istoricii spun că i-a făcut un semn discret lui Lascăr Rosetti, care a închis uşile sălii cu cheia. „A fost un moment decisiv. Au fost închise uşile sălii şi nimeni nu mai putea ieşi până nu era impusă clar o nominalizare, care să fie prezentată în adunare în marea şedinţă de pe 5 ianuarie“, spune istoricul botoşănean Sergiu Balanovici.   

„Dacă nu-l alegeţi pe Cuza domn eu vă tai pe toţi aici“  

Atunci, Pisoski l-a propus pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor. Jumătate din membrii Partidei Naţionale ezitau. Pisoski, fără un cuvânt, a tras sabia din teacă. „Firea sa fiind a unui om de acţiune, i-a somat cu arma pe cei prezenţi să-i accepte propunerea ca domn al Moldovei a lui Alexandru Ioan Cuza. Nu mai era altă opţiune pentru ei“, scria, în numărul 6 al Revistei „Hierasus“ din 1986, regretatul istoric botoşănean Ionel Bejenariu. Ulterior, Bejenariu a spus că, din mărturiile contemporanilor, a reieşit că Pisoski le-ar fi ordonat deputaţilor Partidei Naţionale: „Dacă nu-l alegeţi pe Cuza domn, eu vă tai pe toţi aici! Aţi înţeles? De aici, nu iese nimeni nebetegit dacă nu alege cum spun eu!“.   

Îl impune şi la Bucureşti

  Rezultatul a fost uşor de ghicit: pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, candidat al Partidei Naţionale, majoritară în adunarea principatului.  După câteva ore de la alegere, Pisoski, mai povestesc istoricii botoşăneni, era călare pe cal şi gonea la Bucureşti înaintea delegaţiei oficiale a Moldovei, pentru a-i convinge şi pe munteni să-l aleagă. La 24 ianuarie 1859, cu presiunea mulţimii, Cuza a fost ales domn al Principatelor Române Unite.  „Pisoski se afla în preajma lui şi a fost ales aghiotant, om de încredere. Fostul frate de arme al domnitorului îi va rămâne aproape până şi în exil“, susţine istoricul botoşănean Gheorghe Median.  

L-a scos din beciurile mănăstirii Vorona

  De asemenea, istoricii confirmă că Pisoski a devenit „umbra“ lui Cuza. Deşi domnitorul îi datora aproape totul, după acţiunea sa energică de la Sala „Elefant“ din Iaşi, Pisoski a preferat să rămână doar prietenul apropiat al lui Cuza. „Ca aghiotant, Pisoski l-a însoţit peste tot pe Cuza. Îl apăra de eventualele agresiuni, fiind mereu înarmat, îl apăra de scandaluri şi îi era şi prieten bun. Pisoski a fost genul de militar căruia îi plăcea să-şi facă datoria, nu să străluceasă în lumina reflectoarelor“, spune Gheorghe Median.   De altfel, legendele din Botoşani spun că Pisoski l-ar fi salvat şi din mâinile călugărilor de la Vorona care l-au închis în beciurile mănăstirii. „Se povesteşte că vodă Cuza venise deghizat în negustor prin zona Voronei să se reculeagă prin pădurile liniştite. A adormit la umbra unui gorun. Stareţul, supărat că a intrat pe domeniile mănăstirii fără să ceară voie şi găzduire, a pus doi zdrahoni de călugări să-l ridice şi să-l închidă în beciurile mănăstirii. Luat prin suprindere, Cuza nu a putut riposta. Era cât pe ce să fie biciuit, după o noapte de stat în beci, dar a fost salvat de oamenii lui“, relatează maica Evghenia de la Mănăstirea Vorona.  

Îi tempera patimile lui Cuza  

Cel care a condus cavalcada pentru salvarea lui Cuza ar fi fost, bineînţeles, aghiotantul Pisoski. „Este o poveste interesantă, dar, totuşi, o poveste. Pisoski, văzând că nu vine peste noapte din plimbare, a strâns imediat garda şi a pornit pe urmele lui. Când era vorba despre domnitor, cu Pisoski nu te puteai juca!“, spunea Ionel Bejenariu.  De altfel, istoricii botoşăneni dau de înţeles că Pisoski a avut grijă şi ca patimile domnitorului, jocul de cărţi şi femeile frumoase să nu-l compromită. „Dacă era cazul, Pisoski mituia sau îl lua pe sus pe Cuza dacă simţea că situaţia tinde să devină periculoasă pentru imaginea sa. Şi asta mai ales către sfârşitul domniei, când avea mulţi adversari. Au fost mulţi contemporani ai domnitorului de părere că, fără Pisoski, domnia lui Cuza s-ar fi scufundat mult mai devreme în scandaluri“, preciza Bejenariu.   

Se destrăbălau la Ruginoasa

    Cu toate acestea, în locurile ferite privirilor indiscrete, Pisoski petrecea cot la cot cu domnitorul. Locul lor preferat era palatul de la Ruginoasa (judeţul Iaşi). „Era reşedinţă de vară şi a fost inaugurat în aprilie 1864. A venit aici Cuza de Paşti cu Pisoski, Alexandru Cantacuzino şi cu Baligot de Beyne. Cu siguranţă, după primirea oficială, a fost şi o petrecere ca între vechi prieteni. De altfel, aici se retrăgeau fraţii de arme, când doreau să fie feriţi de ochii lumii“, povestea istoricul Ionel Bejenariu.    

Alecsandri îl poreclise „Moş pisoi“

  Personalitatea şi faptele lui Pisoski au atras laudele contemporanilor. Unul dintre cei care îl apreciau în mod deosebit a fost poetul Vasile Alecsandri. Între ei s-a legat o strânsă prietenie încă din perioada Revoluţiei de la 1848. Poetul, spun istoricii, îi aprecia seriozitatea şi simţul datoriei. Tocmai de aceea, Alecsandri îl poreclea cu afecţiune „Moş Pisoi“.    În 1878, la 11 iunie, i-a dedicat şi o poezie: „Frate Pisoschi/ A tale versuri prietinoase/ În al meu suflet au deşteptat/ Simţiri plăcute, simţiri duioase/ Şi un dor de viaţă îndelungat/ Eu sunt ferice că Poezia/ Mi-au dus la gură al ei pahar;/ Şi-n danţ când intră azi România/ Mi-e drag a zice ca-s lăutar./ Dar ce îmi place şi mult şi bine/ E că în iarna mă simt cu foc/ Şi că pot încă, frate, cu tine/ Să intru-n horă, să salt în joc./ Sus, dar uncheşe, cu voie bună,/ Sprinten şi mândru dă din picior!/ Ginta latină să readună./ Ca să-şi croiască nou vitor!/ Zvârle în aer sus pălăria/ Împodobită cu scumpe flori/Şi strigă: Vivat! căci România/ E-ncoronată de-a ei surori!“.    

Paşoptist de frunte, la 32 de ani

  Unirea Principatelor Române a fost anticipată de Revoluţia de la 1848. De fapt, revolta intelectualilor care au reuşit să scoată în stradă masele era indiciul că Moldova şi Ţara Românească părăseau mentalitatea Evului Mediu.    Printre tinerii înfocaţi care, în ciuda obârşiei boiereşti, doreau schimbarea societăţii, s-a aflat şi tânărul ofiţer botoşănean NicolaePisoski. „Avea în jur de 32 de ani, citise mult, se informase mult şi era un susţinător al modernizării şi al revoluţiilor care au avut loc în toată Europa, tocmai ca un pas către lumea modernă. Pisoski era un om de acţiune. Nu a stat mult pe gânduri. A devenit revoluţionar din convingere. Deşi asta îl putea costa viaţa, fiindcă era militar“, preciza istoricul Ionel Bejenariu.  

Refugiat în Bucovina

  Cum revoluţia în Moldova a avut un caracter paşnic, fiind numită şi „revoluţia poeţilor“, fără mari schimbări şi cu un program de reforme moderat, Nicolae Pisoski, un om despre care istoricii spun că nu accepta jumătăţile de măsură, a fost nevoit să se refugieze în Bucovina. Prezenţa sa la graniţă este pomenită de un raport grăniceresc:    „A intrat în Bucovina Nicolae Pisoski, holtei de 32 de ani“. La Cernăuţi, a continuat activitatea revoluţionară, aşa cum şi-o dorea. Alături de comitetul din Cernăuţi, încerca să ia legătura cu revoluţionarii din ţară şi să-i îndemne să treacă la acţiune, spun istoricii, dorind chiar să facă rost de arme pentru populaţie:    „A trecut vremea unde numai să vorbim şi să proiectăm, acum numai fapta este totul“, scria George Dulcescu, coleg de comitet cu Pisoski la Cernăuţi, către Comitetul de la Iaşi.. În mai 1849, Pisoski s-a întors în ţară, după ce a fost pus capăt domniei lui Mihail Sturdza în  Moldova. 

  „Boiernaşi, pănă pe vremea domnului Cantemir“  

Povestea lui Nicolae  Pisoski, botoşăneanul fără de care Alexandru Ioan Cuza ar fi fost doar un simplu pârcălab de Galaţi sau un lider al unei grupări obscure care ar fi încercat Unirea Principatelor Române la 1859, începe în târgul Botoşanilor. Aici s-a născut, la 1816, în bogata familie Pisoski, boieri moldoveni de origine poloneză cu întinse domenii în nordul actualului judeţ Botoşani.    „Familia Pisoski provenea din acele neamuri care au primit domenii în Moldova în timpul dinastiei Movileştilor, aliaţi de încredere ai polonilor. În timp, au reuşit să îşi menţină rangurile boiereşti. Nu erau ranguri boiereşti foarte mari, dar suficient de importante cât să aibă un cuvânt de spus şi o stare materială bună. Deşi erau polonezi la origine, s-au împământenit repede şi au ajuns să iubească locurile şi oamenii între care stăteau. Culmea, au fost chiar mai patrioţi decât românii din naştere“, povestea istoricul Ionel Bejenariu.    Familia Pisoski este menţionată şi în „Arhondologia Moldovei“, sau cartea familiilor boiereşti ale Moldovei, un document de o valoare biografică inestimabilă, scris de paharnicul Constantin  Sion la începutul secolului al XIX-lea. „Leşi, peste 180 de ani veniţi, au fost boiernaşi, pănă pe vremea domnului Cantimir; atunce, unul din ei s-au făcut pitar şi tot între boiari au fost şi cu cinuri, şi fără cinuri, pănă la domnul Calimah, când pe un Mihalachi, ce au fost samiş la Tecuci, l-au făcut paharnic şi pe Costachi stolnic“, se arată în „Arhondologia Moldovei“.   

A ales cariera militară

  Chiar şi Nicolae Pisoski apare în această lucrare, fiind precizată originea sa. Viitorul unionist era fiul spătarului Costache Pisoski şi al boieroaicei moldovence Marghioala, din marea familie botoşăneană Brănişteanu. Tânărul Nicolae Pisoski nu a continuat tradiţia boierească a familiei sale şi a preferat cariera militară, urmând cursurile şcolii militare de la Iaşi, unde l-a cunoscut şi pe Cuza, fiind „fratele său de arme“, cum apare în mărturiile contemporanilor.    „Nu ştim cu exactitate cum a devenit Pisoski un patriot, dar ştim că la 1848 era un om devotat trup şi suflet ţării sale. Dorea cu tot dinadinsul ca România să scape de tradiţiile ei medievale, culmea, deşi era copil de boier şi, mai mult decât atât, împărtăşea ideile lui Bălcescu, visând la unirea Moldovei cu Ţara Românească. A fost un om luminat, un intelectual, dar şi un om de acţiune fiindcă era militar. A pribegit, a fost urmărit şi a suferit pentru ţara lui, culmea, nu pentru a deveni faimos sau extrem de avut. A fost un om al datoriei şi atât“, îl descria Ionel Bejenariu.  

Cel mai mare regret al colonelului

   În anul 1866, după şapte ani de serviciu în slujba lui Cuza, avea să vină un moment pe care Pisoski nu l-a mai putut preveni. Istoricii spun că botoşăneanul a regretat mereu că nu a fost mai vigilent. „Nu a putut afla nimic de complotul pus la cale de C. A. Rosetti şi de Lascăr Catargiu. S-a învinovăţit pentru asta. Dar pe nedrept. Era un complot cu adevărat secret şi de o mare anvergură. Pisoski, cu tot devotamentul său, nu putea să facă nimic, îl depăşea acest lucru. Ca om de încredere, a fost ocolit de complotişti. Nu ştia absolut nimic. În plus, Cuza nu s-a opus acestei măsuri şi chiar se aştepta. Este posibil ca să-i fi cerut lui Pisoski să accepte situaţia tocmai pentru binele ţării“, preciza, în 2003, istoricul Ionel Bejenariu.  

   În noaptea de 11 februarie 1866, trădat de maiorul Lecca, dar şi de omul său de încredere, colonelul Haralambie, Cuza este obligat să abdice. Elena Cuza, soţia domnitorului, a povestit acest moment în interviul din 1908:    „Într-un târziu, noaptea, pe când mă trudeam să adorm, aud un zgomot asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în camera de alături: «Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e! Mi se pare c-am auzit o detunătură de armă!». Dintr-o dată, Florentina intră înfricoşată şi spune: «Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele palatului. Toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei». Îmi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă colonelul Pisoski. Între două garde, aghiotantul palatului sosi. «Ce s-a întâmplat?», îl întreb. «Nu ştiu nimic», a răspuns Pisoski“. Focul de armă, spun istoricii, a fost tras de Pisoski, care s-a trezit în palat cu soldaţi. A fost repede dezarmat.  „A demisionat din armată şi a plecat în exil cu fostul domnitor, până la moartea acestuia, în 1873. S-a reîntors apoi la Botoşani, unde era zărit adesea la balconul casei sale. Este descris  de Nicolae Iorga ca fiind un bărbat în vârstă, demn şi cu un barbişon alb care ieşea la balconaşul casei sale. Casa lui se afla lângă Muzeul Judeţean de Istorie de astăzi “, spune istoricul Gheorghe Median. Data morţii lui Nicolae Pisoski este însă incertă.