Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş

Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş este situat în zona central nord – estică a României, pe raza administrativă a judeţelor Harghita şi Neamţ.

Din punct de vedere geografic parcul se situează în Masivul Hăşmaş (Hăghimaş) care ocupă o poziţie centrală în Carpaţii Moldo – Transilvani, însemnată subdiviziune a Carpaţilor Orientali. În partea de nord suprafaţa Parcului Naţional se întinde în principal pe zona Lacului Roşu şi a Cheilor Bicazului cuprinzând partea inferioară a bazinetelor afluenţilor de nord ai pârâului Bicaz ( Suhard, Cupaş, Lapoş şi Şugău ) la vest având ca limită pârâul Licaş iar la est pârâul Şugău. În continuare spre sud pornind din albia pârâului Bicaz Parcul Naţional se întinde pe una din principalele culmi ale Masivului Hăşmaş şi anume, Culmea Curmătura, cuprinzând la est peretele din dreapta Cheilor Bicazului ( cu culminaţiile Surducul, Surducelul, Piatra Poienii şi Fagul Ciucului ), spre sud Culmea Ghilcoş ( Ucigaşu ) – Haşmaşul Negru, vârful Telecul Mare, culminând cu vârful Hăşmaşul Mare ( 1792 m ), punct dominant al masivului, Piatra Singuratică, vârful Fratele ( Ocsem – 1707 m ) şi vârful Tarcău toate acestea fiind încadrate la vest de pârâul Oii ,Poiana Albă ( limita fondului forestier cu păşunile ), valea de obârşie a râului Olt ( oraşul Bălan – sub creasta Hăşmaşului prin fond forestier ), la est de pârâul Bicăjel ( satul Trei Fântâni – limita fondului forestier cu păşunile ), la sud de şeaua de trecere între bazinul Oltului şi cel al Bicăjelului ( pârâul Tibec).

b) Acces:

Accesul către Parcul Naţional Cheile Bicazului- Hăşmaş se poate face în principal dinspre Bicaz ( jud. Neamţ ) şi Gheorgheni ( jud. Harghita) oraşe legate de D.N. 12C ce traversează Parcul Naţional prin zona Staţiunii Lacu Roşu şi Cheile Bicazului şi dinspre comuna Sândominic pe D.J.125 prin oraşul Bălan .

Accesul către Parcul Naţional Cheile Bicazului- Hăşmaş se poate face astfel:

– dinspre Vatra Dornei pe D.N. 17B până în Poiana Largului şi apoi până în Bicaz, pe D.N. 15;

– dinspre Borsec pe D.N. 12 până în Poiana Largului şi apoi până în Bicaz, pe D.N. 15;

– dinspre Piatra Neamţ pe D.N. 12 până în Bicaz;

– dinspre Braşov, Miercurea Ciuc pe D.N.12 până în Gheorgheni;

– dinspre Bucureşti pe E60 până în Braşov, pe E577 – D.N.11 până la Sfântu Gheorghe şi apoi pe D.N.12 până în Gheorgheni;

– dinspre Tg.-Mureş pe D.N.15 până la Topliţa şi apoi pe D.N. 12 pânâ în Gheorgheni;

– dinspre Oradea , Cluj , Tg.-Mureş pe E60 până la Bălăuşeri şi apoi pe D.N. 13B la Sovata, Praid ( Pasul Bucin ) până în Gheorgheni

Cadrul fizico – geografic

Scurt istoric al cercetărilor fizico – geografice şi geologice

Vechea denumire a masivului Hăşmaş, cunoscută şi astăzi de mulţi localnici este Curmătura. Denumirea de Curmătură este cea mai adecvată, pentru că redă fidel aspectul masivului calcaros astfel numit. Privind de la Sândominic, din Depresiunea Ciuc, în masivul mult alungit se deschide o curmătură adâncă, în care se înalţă vârful izolat, Piatra Singuratică (1587m). În lucrările de specialitate editate în 1962, atât masivul cât şi vârful său cel mai înalt sunt numite Hăşmaş, numele de Curmătură fiind atribuit numai culmii principale.

Eforturile depuse pentru cunoaşterea ştiinţifică a acestui masiv de o spectaculozitate deosebită au început cu peste 180 de ani în urmă, însă primii care s-au aventurat pe văile abrupte, cu mult timp înainte, au fost ciobanii, crescătorii de animale, vânătorii şi braconierii. Aceştia au fost cei care au descoperit cele mai bune drumuri de acces, iar apoi tot ei au fost primii ghizi ai cercetătorilor care s-au încumetat să urce pe acest munte pentru a studia roca, apele sau vegetaţia sau ai topografilor care au realizat primele hărţi ale masivului şi împrejurimilor.

Istoricul cercetărilor asupra regiunii Hăşmaş se poate împărţi în trei etape:

– Prima etapă aparţine notelor de călătorie ale lui Lill de Lillienbach (1833), a informaţiilor despre alcătuirea geologică a regiunii făcută de Hauer (1859), şi studiile paleontologice efectuate de Herbrich (1866, 1870, 1873) cât şi lucrarea monografică asupra geologiei ’’Ţării Secuilor’’ (1878). Tot lui Heibrich îi aparţine şi prima schemă stratigrafică a zonei. Neumayr (1870, 1873) face studii asupra ’’stratelor cu achantichus’’. Separarea pânzelor bucovinice şi transilvănene aparţine lui Uhlig (1899, 1903, 1907). În 1915 Vadász descoperă noi cuiburi fosilifrere.

– A doua etapă este cuprinsă între cele două Războaie Mondiale. I.Atanasiu şi I.Băncilă completează cu studii de detaliu acest sector carpatic. Apar hărţi geologice de detaliu. Aici menţionăm studiilie lui Jekelius (1922) asupra depozitelor jurasice.

– A treia etapă începe după cel de-al doilea Război Mondial, când studiul asupra regiunii se intensifică.

Primii care au reuşit escaladarea dificilă a Pietrei Altarului au fost doi tineri din Braşov, Csallner Ervin şi Goldschmidt Waldemar (1934), dar eroul adevărat este Keresztes Zoltán din Joseni, care a urcat cu picioarele goale, în costum popular secuiesc.

Geologie

Din punct de vedere geologic, Munţii Hăşmaş intră în arealul cristalino-mezozoic, care ocupă zona centrală a acestei grupe carpatice. Fundamentul lor este alcătuit din roci crisaline ( vechi roci eruptive şi roci sedimentare ) mai mult sau mai puţin metamorfozate sub influenţa temperaturii şi presiunii, care au schimbat profund caracterul rocilor primare, cristalizându-le. Acestor roci, li s-au adăugat apoi altele sedimentare, formate în era secundară (mezozoică) şi care n-au mai fost supuse transformărilor suferite de primele. În fişa centrală a Masivului Hăşmaş, orientată în general nord-sud, cristalinul este acoperit aproape peste tot de depozitele mezozoice.

Asocierile de jaspuri, cenuşi vulcanice, conglomerate, marne şi gresii, roci diferit colorate şi variate ca formă şi alcătuire, care se întâlnesc pe traseul Lacu Roşu – Bicazul Ardelean, fac ca imensa spintecătură a Bicazului să constituie unul din cele mai remarcabile itinerare turistice din Carpaţii noştri.

Alcătuirea geologică a principalelor formaţiuni:

Vârful Hăşmaşul Mare, are la bază un sâmbure de şisturi cristaline, foarte mult metamorfzat. Pe acest miez cristalin s-au depus roci sedimentare ( jurasic ). Sporadic apar calcare ( albe sau roşii), dolomite şi rareori, jaspuri ( roci de duritate mare, verzui sau cafenii-negre ), conglomerate şi gresii.

Către vest se succed o serie de culmi dezvoltate pe şisturi cristaline.

Începând din valea Oltului, culmea Hăşmaş, este îmbrăcată în calcare cretacice şi marne. Ea apare ca tăiată de paloş, cu pereţi înalţi din care curg către Olt grohotişuri dispuse pe suprafeţe întinse. Astfel de grohotişuri coboară şi pe versantul vestic al vârfului Hăşmaşul Negru către Pârâul Oii.

Faţa răsăriteană a culmii Hăşmaşului este alcătuită din conglomerate.

Piscul Nordic al muntelui Ucigaşul este format din calcare jurasice.

În alcătuirea Culmii Curmătura şi pe stânga pârâului Bicaz întâlnim puternice masive de dolomite de vârstă triasică.

Muntele Suhard, Bâtca Cupaşului şi Muntele Lapoş sunt alcătuite din conglomerate cretacice.

Dolomitelor de pe Suhardul Mare li s-au alipit gresii şi conglomerate,acestea din urmă fiind roci mai dure.

Cheile Bicazului spintecă gigantice mase de calcare jurasice.

Cheile Şugăului străbat calcare de vârstă cretacică.

Geomorfologie

Munţii Hăşmaş prezintă unele din caracteristicile majore ale Carpaţilor Orientali. Totuşi aceştia au suficiente trăsături particulare care le conferă o personalitate geografică aparte. Printre acestea se numără:

– prezenţa calcarelor şi dolomitelor pe toată lungimea lor, din care rezultă un relief relativ mai înalt (1600 – 1700m) cu abrupturi şi vârfuri semeţe izolate, chei adânci , spectaculoase;

– marea extensiune a culmilor rotunjite cu altitudini depăşind 1400 – 1500m, reflex al rocilor cristaline;

– o fragmentare longitudinală şi transversală a reliefului destul de mare, în concordanţă cu configuraţia reţelei hidrografice;

– alternanţa sectoarelor înguste de vale cu sectoare mai largi;

– zăcăminte cuprifere în zona Bălanului ( bazinul râului Olt );

– peisajul inedit al Cheilor şi şoseaua transcarpatică Gheorgheni – Piatra Neamţ (D.N.12C).

Modul de dispunere a culmilor şi văilor din Munţii Hăşmaş arată două direcţii dominante: NNV – SSE, conforme cu direcţia generală de cutare a formaţiunilor şi cu contactele litologice, şi a doua aproximativ perpendiculară pe aceasta. Există însă şi regiuni unde văile au caracter divergent.

Fragmentarea accentuată a reliefului s-a efectuat cu precădere sub comanda nivelului de bază mai coborât de la exteriorul zonei muntoase.

În ansamblul său, relieful parcului se deşfăşoară pe două trepte altimetrice principale. Desfăşurarea reliefului în trepte corespunde evoluţiei policiclice a regiunii. Cu excepţia măgurilor, de pe stânga cursului superior al pârâului Bicaz, alcătuite din calcare şi dolomite detaşate prin eroziune selectivă din masivul compact al Hăşmaşului, relieful păstrează urmele vechilor etape de modelare.

Treapta înaltă, cu altitudini de peste 1400m cuprinde cele mai mari înălţimi: Licaş (1675m), Suhardul Mare (1502m), Hăşmaşul Negru (1773m), Hăşmaşul Mare (1792m).

Treapta joasă este mult mai bine dezvoltată în partea de vest a parcului, unde are de regulă, altitudini de 1200 – 1350m. O treaptă joasă mai îngustă se desfăşoară, între văile Bicăjelul şi Dămucului.

Microformele de relief care apar în acest sector sunt reprezentate prin turnuri, ace, lapiezuri şi alveole. În anumite sectoare apar şi acumulări de grohotiş rezultate în urma proceselor de dezagregare care afectează pereţii de calcar. Interesant este Turnul Bardosului care apare ca un martor de eroziune care domină întreaga zonă. Versantul estic al Hăşmaşului Mare cade spre Valea Oltului sub forma unui abrupt calcaros, cu multe formaţiuni spectaculoase.

Apele

Reţeaua hidrografică ce intersectează calcarele şi conglomeratele mezozoice străbate adesea aceste formaţiuni prin chei sălbatice.

Râurile sunt alimentate de pânzele de apă din şisturi cristaline conglomerate şi gresii şi de pânza aflată la baza calcarelor şi dolomitelor.

Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş se suprapune peste cursul superior al râului Bicaz, care colectează toate pâraiele ce coboară din munte:Licaş, Suhard, Cupaş, Lapoş, Şugău de pe stânga, respectiv Pârâul Oii, Bicăjelul şi Surducul de pe dreapta.

Afluenţi mai importanţi ai Bicazului sunt pâraiele Bicăjel şi Dămuc. Bicăjelul, afluent pe dreapta al Bicazului, izvorăşte din sud, de sub vârful Lavardi, curge spre nord spintecând jumatatea sudică a Hăşmaşului şi se varsă in Bicaz în zona cunoscută sub numele de’’Gâtul Iadului’’. Pe acest traseu pârâul Bicăjel străbate o regiune pitorească, punctată de trei rânduri de chei, toate greu accesibile. Între acestea mentionăm Cheile Duruitoarei şi Cheile Bicăjelului ambele de o neîntrecută sălbăticie.

Chei de mai mică amploare, dar tot atât de spectaculoase, sunt pe văile pâraielor Bicăjel, Cupaş, Lapoş şi Şugău, sporind gradul de atractivitate al regiunii.

Lacul Roşu, situat în amonte de Cheile Bicazului, a rezultat prin bararea râului Bicaz în anul 1837 în urma unei deplasări gravitaţionale a unui pachet mare de roci; ca atare, Lacul Roşu intră în categoria lacurilor de baraj natural. Lacul are o suprafaţă de aproximativ 13 hectare şi o adâncime maximă de 12,5 m.

Apele de pe versantul estic al Hăşmaşului sunt colectate de râul Olt, care izvorăşte de sub Hăşmaşul Mare.

Regimul precipitaţiilor şi al temperaturii influenţează alimentarea sezonieră a râurilor. Pe faţada vestică a Munţilor Hăşmaş se constată o perioadă de ape mari de primăvară şi viituri de vară, scurgerea medie lichidă variază între 4 şi 7 l/s•km². Pe faţada estică, unde râurile izvorăsc de la altitudini mai mari având alimentare pluvială modernă, scurgerea atinge 7 şi chiar 10 l/s•km.²

Apa subterană este prezentă în întreaga suprafaţă, datorită permeabilităţii foarte mari a depozitelor aluvionare, deasupra talvegului preexistent al văii Bicazului, sub formă de orizonturi acvifere continue care drenează atât versanţii văii cât şi parţial apele lacului.

Clima

Zona P.N.C.B.-H. corespunde tipului de climat temperat, boreal, de natură montană carpatică, cu diverse caracteristici în funcţie de altitudine, expoziţia versanţilor, orientare etc.

Poziţia masivului faţă de larga arie depresionară dinspre vest-depresiunile Ciucului si Giurgeului-adăpostul oferit de masivele Tarcău şi Ceahlău din nord-est şi energia reliefului determină o circulaţie activă a brizelor, care produc cunoscute inversiuni termice şi fac să se inregistreze temperaturi şi fenomene cu totul diferite, influenţate de zonele către care sunt orientaţi versanţii. Astfel, inversiunile termice produse pe versantul vestic fac să se inregistreze temperaturi mai scăzute ( -25°C, -35°C ) în lunile februarie şi martie. Aceste acumulări de aer rece sunt însoţite uneori de ceţuri, care se risipesc odată cu rasăritul soarelui, când briza de vale pune în mişcare masele de aer, dirijându-le către creste. Pe versantul nord-estic, clima se apropie mult de cea a Ceahlăului. În zona centrală, corespunzătoare bazinului Bicazului, umiditatea este mai scăzută iar temperatura medie anuală variază intre 8⁰C şi 9,5⁰C, climatul fiind caracterizat prin ierni aspre şi veri răcoroase. Temperatura medie în timpul verii este de 18°C. Temperatura maximă se înregistrează la sfârsitul lunii iulie, iar cea mai scăzută la sfârşitul lunii ianuarie.

Primele îngheţuri se produc la sfârşitul lui septembrie, iar ultimele se produc până căre sfârşitul lunii mai.

Ploile sunt frecvente primăvara şi toamna, însă în general sunt de scurtă durată.

Nebulozitatea prezintă un maxim principal în decembrie, un minim principal între 5 iulie şi 25 august şi un maxim secundar primăvara sau chiar la începutul verii. Zilele senine sunt frecvente în tot cursul anului. Durata de strălucire a soarelui este de 75 zile pe an.

Precipitaţiile sunt scăzute în zona centrală a masivului (staţiunea Lacu Roşu).

Fenomenul este datorat destinderii adiabatice a aerului umed, care urcă povârnişul muntelui şi condensează vaporii. Vântul din vest şi sud-vest, canalizat în lungul culoarului depresionar din bazinul superior al Bicazului împinge norii, cauzând precipitaţii mai abundente pe versanţii expuşi spre vest, faţă de cei expusi spre est. În general, din cele trei tipuri principale de variaţie anuală a precipitaţiilor în zona interioară a masivului s-a confirmat tipul ploilor de vară. Numărul zilelor în care solul este acoperit cu zăpadă ajunge la 86, iar numărul zilelor cu îngheţ la 163.

Solurile

Învelişul de soluri din perimetrul Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş s-a format în condiţiile unor factori pedogenetici naturali specifici grupei centrale a Carpaţilor Orientali.

În spaţiul P.N.C.B.-H. se întâlnesc principalele clase de soluri cunoscute în literatura pedologică românească.

Cea mai mare extindere o au:

– molisolurile cambisolurile (rendzine);

– argiluvisolurile (sol brun podzolit);

– cambisolurile (sol brun acid);

– spodosolurile (podzol);

– solurineevoluate(litosoluri,regosoluri).

Molisolurile sunt reprezentate prin rendzine, au cea mai mare răspândire sub pădurile de amestec de fag cu răşinoase şi pajiştile de munte din Hăşmaş şi Lapoş. Rendzinele sunt soluri negre intrazonale asemănătoare cernoziomurilor formate pe calcare, dolomite şi substrate petrografice bogate în calciu, au o fertilitate variată, după grosimea lor morfologică, conţinutul în argilă şi schelet, fiind în general soluri de productivitate mijlocie.

Argiluvisolurile sunt reprezentate prin soluri brune podzolite sub insulele de pădure compactă de fag, sunt soluri de trecere între soluri brune de pădure şi podzolurile secundare. Au o fertilitate foarte variată de la cls.I la cls.IV-V de producţie în funcţie de grosimea stratului solificat de conţinutul de pietre şi pietriş, bogat în substanţe nutritive, umiditate şi alte caractere fizice.

Din clasa cambisolurilor menţionăm solurile brune acide, tot sub pădurea de amestec din versanţii culmii Licaşului şi Danţuraşului Mic. Sunt frecvente pe calcare, gresii calcaroase, conglomerate cu ciment calcaros, roci bogate în minerale calcice şi feromagneziene, fiind soluri de productivitate mijlocie şi superioară.

Spodosolurile sunt reprezentate de podzoluri, soluri caracteristice pădurilor de molid. Se formează pe roci acide silicioase, şi sunt soluri sărace în substanţe nutritive. În producţia forestieră contează ca soluri de fertilitate scăzută până la mijlocie.

Solurile neevoluate cuprind litosoluri şi regosoluri din sectorul cheilor, pajiştilor degradate şi la liziera pădurii de pe versantul vestic al Hăşmaşului. Relieful accidentat din sectorul cheilor şi al Munţiilor Hăşmaş a favorizat trunchierea unor soluri cu profil diferenţiat şi un proces de solificare pe roci afânate dar şi pe roci compacte în care procesele de dezagregare-alterare sunt dominante.

Flora

Plantele inferioare. Studiul plantelor inferioare din zona P.N.C.B.-H. , început în primele decenii ale sec. XX, s-a făcut pentru unele grupe sporadic şi incomplet.

Astfel numărul algelor cunoscute până în prezent se ridică la 159 specii.

Ciupercile, în special micromicetele, sunt relativ bine studiate. Au fost citate 301 specii de micromicete.

Foarte bine studiaţi sunt lichenii, datorită cercetărilor intensive efectuate de către Lucia Rotărescu. Din această zonă au fost citate 246 specii de licheni.

Briofitele sunt reprezentate prin 182 specii.

În concluzie în P.N.C.B.-H. este necesară în viitor o cunoaştere mai aprofundată a florei talofitice, atât de bogată, dar insuficient cunoscută.

Flora cormofitică

Cadrul natural al masivului Hăşmaş cu elemente geologice, geomorfologice, pedologice şi climatice foarte variate, condiţiile microclimatice determinate de expoziţia şi înclinaţia pantelor, marea diferenţă de nivel ( de la 575 m în valea pârâului Bicaz la 1792 m vârful Hăşmaşu Mare) determină existenţa unei florei cormofitice bogate şi variate.

În urma investigaţiilor realizate în teren şi după datele existente în bibliografie s-au inventariat 1147 specii (din care 29 hibrizi) şi 99 subspecii.

Aceşti taxoni aparţin la 407 genuri şi 98 de familii.

Dintre genuri cele mai bine reprezentate sunt: Carex (37 de specii), Hieracium (25 specii), Festuca (19 specii), Centaurea (18 specii), Galium (16 specii), Cirsium (15 specii), Veronica (15 specii), Viola (14 specii), Potentilla (13 specii), Trifolium (13 specii), Campanula (13 specii), Alchemilla (12 specii), Salix (11 specii), Gentiana (10 specii), Aconitum (12 specii).

Familiile cele mai bogate în specii sunt: Compositae (165 specii), Gramineae (91 specii), Rosaceae (57 specii), Cruciferae (56 specii), Scrophulariceae (55 specii), Leguminosae (53 specii), Labiatae (52 specii), Cyperaceae (45 specii), Ranunculaceae (40 specii), Umbelliferae (40 specii), Caryophyllaceae (36 specii), Orchidaceae (33 specii).

Dintre cormofite, 40 de specii sunt pteridofite, 7 specii şi o subspecie gimnosperme, iar 1100 de specii şi 98 de subspecii angiosperme.

Dintre speciile protejate menţionăm:

Achillea critmifolia (limbricariţă), Achillea schurii (romaniţă de munte), Aconitum firmum(omag), Aconitum moldavicum (omag), Aconitum toxicum (omag vânăt), Alyssum repens (ciucuşoară), Androsace villosa ssp. Arachnoidea, Aquilegia nigricans (căldăruşă), Arabis alpina (gâscariţă), Asperula capitata (sânziene de munte), Astragalus pseudopurpureus (cosaciul bicăjan),- endemit local – Astragalus römeri (cosaciul bistriţean), Campanula carpatica (cădelniţă), Campanula rotundifolia (albăstrică), Carex appropinquata (pipirig), Carex elongata (rogoz), Carex semprvirens (rogoz), Centaurea atropurpurea (vineţele), Centaurea pinnatifida, Cerastium arvense (cornuţ), Cirsium furiens (căpuşnic), Cypripedium calceolus (papucul doamnei, blabornic), Daphne cneorum (tămâiţă), Dianthus tennuifolius (garoafă roşie), Doronicum carpaticum, Eritrichium nanum (ochiul şarpelui), Erysimum wittmanni (micsandre sălbatice), Festuca carpatica (păiuş), Festuca cinerea (păiuş), Festuca drymeia (scradă), Festuca porcii (păiuş), Festuca scoparia ssp. lutea (păiuş), – endemit local – Genista tinctoria (drobiţă), Gentiana lutea (ghinţură), Gentiana phlogifolia, Helichtotrichon decorum (ovăscior), Helleborus purpurascens (spânz), Hepatica transsylvanica (crucea voinicului), Hesperis matronalis (nopticoasă), Hieracinum racemO.S.um (vulturică), Juncus thomasii (pipirig), Juniperus Sabina (cetină de negi), Larix decidua ssp. Carpatica (lariţă, zadă), Leontopodium alpinum (floare de colţ, albumeală), Melampyrum sylvaticum (ciormoiag), Nigritella rubra (sângele voinicului), Oxytropis carpatica (luntricică), Phyteuma vagneri (cărbuni), Pinus sylvestris (pin), Poa alpine (firişca şopârlelor), Pulmonaria rubra (mierea ursului), Rannunculus carpaticus (gălbenele de munte), Ribes nigrum (struguri negri), Saxifraga luteo-viridis (ochii şoricelului), Scabiosa lucida ssp. Barbata (muşcatu dracului), Sesleria coerulans (mălaiul cucului), Silene heuffeli (miliţea), Silene zawadzkii (miliţea), Taraxacum nigricans (păpădie), Taxus baccata (tisa), Thymus bihorensis (cimbrişor), Thymus comosus (soponel), Verbascum lanatum (lumânărică), Viola biflora (viorele galbene), Viola dacica (unghia păsării), Viola declinata (unghia păsării), Viola jooi (tămâioasă).

Lista speciilor endemice rare şi protejate din Masivul Hăşmaş (după Nechita Nicoleta, 2003, adaptată şi completată) este prezentată în Anexa nr. IV.

 

Etajarea vegetaţiei

La delimitarea şi descrierea etajelor de vegetaţie folosim drept criterii de bază atât vegetaţia lemnoasă, cât şi vegetaţia ierboasă secundară, zonală, instalată după defrişările vegetaţiei lemnoase.

Având în vedere aceste considerente, în Masivul Hăşmaş se delimitează următoarele etaje de vegetaţie (după Nechita N. 2003):

 

Etajul montan

 

Subetajul montan mijlociu – bine reprezentat în acest masiv, întinzându-se de la 575 m (lunca Bicazului) până la 1.100 m altitudine. Aici vegetaţia lemnoasă este alcătuită predominant din arborete de fag în amestec cu molid (Leucanthemo waldsteinii – Fagetum ) şi mai rar amestec de fag şi brad (Pulmonario rubrae – Fagetum). Asociaţia Sympyto cordati – Fagetum este dispusă insular şi în mici petece din masiv. Pe versanţii despăduriţi din acest subetaj se întâlnesc pajişti secundare constituite în principal din asociaţia Festuco rubrae – Agrostetum capillaris.

Subetajul montan superior – se întinde de la altitudinea de 1.100 m până la 1.700 m. Aici predomină asociaţia Hieracio rotundati – Piceetum. Caracteristice pentru Cheile Bicazului sunt pinetele de stâncărie (asociaţia Vaccinio – Pinetum sylvestris). Pajiştile secundare din acest etaj, provenite din defrişarea molidişurilor în vederea extinderii păşunilor şi fâneţelor, sunt dominate de asociaţia Scorzonero roseae – Festucetum nigricantis,adeseori acestea fiind invadate de specia Nardus stricta, ca semn al degradării, instalându-se astfel asociaţia Violo declinatae – Nardetum strictae.

 

Etajul subalpin

 

Se află la peste 1.700 m, începe să se contureze odată cu apariţia molidişurilor de limită şi se consolidează la apariţia tufărişurilor de ienupăr. Acest etaj ocupă petice reduse pe vârfurile mai înalte. Tufărişurile subalpine sunt constituite predominant din asociaţiile Campanulo abietinae – Juniperetum nanae, şi Empetro- Vaccinietum gautheroides. Caracteristic pentru Masivul Hăşmaş este lipsa speciilor subalpine Pinus mugo şi Rhododendron kotschyi. Pajiştile zonale din acest etaj sunt constituite din Potentillo chrysocraspedae- Festucetum airoidis, iar pe brânele de sub piscuri, din Diantho tenuifolii –Festucetum amethystinae şi Seslerio- Festucetum versicoloris.

De asemenea, in Masivul Hăşmaş s-au prezervat o serie de asociaţii endemice şi rare şi anume: (Artemisio) – Gypsophyletum petreae, Sileneto zawadzkii – Saxifrageto luteo – viridis, Cetrario – Vaccinetum gaultherioides, Seslerietum bielzii – Caricetum sempervirenis, Diantho –tenuifolii – Festucetum amethystinae, Seslerietum – heufflerianae – Caricetum sempervirentis, Campanulo carpaticae – Poetum rehmanii, Helictotrichetum decori, Thymo comosi– Festucetum rupicolae, Juniperetum sabinae, Leucobryo – Pinetum sylvestris, Diantheto compacti – Festucetum porcii, Caricetum appropinquatae, Typhetum shuttleworthii.

Condensarea rarităţilor floristice şi fitocenologice are loc în cea mai mare parte pe principalele vârfuri ale masivului şi în Cheile Bicazului, multe dintre ele fiind saxicole.

Fauna

Fauna de nevertebrate este foarte bogată, ponderea cea mai mare revenind insectelor. prezentând un deosebit interes ştiinţific.

Din fauna bogată de nevertebrate, dar încă relativ puţin studiată din zona P.N.C.B.-H., ce numără în prezent 914 specii, sunt semnalate noutăţi pentru ştiinţă, România şi P.N.C.B.-H..

Astfel din suprafamilia Chalcidoidea sunt semnalate 44 genuri şi 60 de specii noi pentru fauna Parcului Naţional, din care: 2 specii noi pentru ştiinţă: Gastraucistrus carpathicus şi Gastraucistrus grahami, 13 genuri şi 25 specii noi pentru fauna României, precum şi 30 genuri şi 33 specii noi pentru Parcul Naţional.

Dintre speciile de nevertebrate, care au fost propuse de către Colectivul de ecologie al Universităţii Bucureşti pentru un grad ridicat de conservare, amintim:

Ord. Odonate: Coenagrion hastulatum (Charp.)-specie boreo-alpină, Aeschna juncea L., Aeschna grandis L., specii montane de altitudine.

Ord. Plecoptera: Nemoura fusca Kis., Protonemura aestiva Kis. şi Chloroperla kisi Zwick.

Ord. Neuroptera: Wesmaelius rava (Withyt)

Ord. Heteroptera: Sciocoris umbrinus (Wff.)

Ord. Coleoptera: 8 specii de Carabus reprezentate prin subspecii şi rase endemice pentru România şi lanţul carpatic.

Ord. Lepidoptera: Corscheltellus carna transsylvanica Daniel (endemism), Stenoptilia pneumonanthes Schl. (numai din zona Parcului), Datascia dilucidaria carpathica Soffner (endemism pentru lanţul carpatic), Parasemia plantaginis carpathica Daniel (endemism pentru lanţul carpatic), Parnassius apollo transsylvanicus Schw. (endemism pentru Carpaţii orientali), Erebia medusa slovakiana Warr. (endemism pentru Carpaţii orientali), şi Erebia melas carpathicola Popescu Gorj et. Alex.

Ord. Hymenoptera:

Familia Ichneumonidae: Glypta kowalli ozols (nouă pentru România) Ichneumon factor D.T., Cosmoconus nigriventris Kasp., Polyblastus carbonator Kasp., şi Tryphon abditus Kasp., (ultimele 4 specii au fost semnalate numai din zona Parcului Naţional), Diblastomorpha bicornis (Boie), Calajoppa lapidator (F.), Poemenia collaris Haupt., Megarhyssa emarginatoria (Thunb.)

Suprafamilia Chalcicoidea: din această suprafamilie au fost propuse să fie protejate cele 44 genuri şi 60 specii noi pentru Parcul Naţional, dintre care 2 specii noi pentru ştiinţă: Gastraucistrus carpathicus şi Gastraucistrus grahami, 13 genuri şi 25 specii noi pentru fauna României, precum şi cele 30 genuri şi 33 specii noi pentru P.N.C.B.-H..

Suprafamilia Cynipoidea: 2 specii noi pentru ştiinţă, probabil endemice, au fost descrise numai în acest parc: Pezophycta luteipes M. Ionescu şi Nephhycta lutea M. Ionescu.

 

În ape întâlnim specii din fauna piscicolă, precum: păstrăvul (Salmo trutta fario), cleanul (Leuscius cephalus), porcuşorul (Gobio gobio obtusirostris), moioaga (Barbus meridionalis petenyi), Cottus poecilopus, iar în Lacul Roşu au fost identificate: păstrăvul de lac (Salmo trutta fario forma lacustris) şi babuşca (Rutilus rutilus carpathorossicus).

În această zonă amfibienii şi reptilele sunt reprezentate de următoarele specii: buhaiul de baltă cu burta galbenă (Bombina variegata), broasca mare de lac (Rana ridibunda), tritonul de munte (Triturus alpestris), tritonul carpatic (Triturus montandoni), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), salamandra (Salamandra salamandra) broasca râioasă (Bufo bufo), broasca roşie de munte (Rana temporaria), şopârla de munte (Lacerta vivipara), şopârla de ziduri (Lacerta muralis, năpârca (Anguis fragilis), vipera comună (Vipera berus), şarpele de casă (Natrix natrix), şarpele de alun (Coronella austriaca).

De menţionat că toate speciile de amfibieni şi reptile de pe teritoriul României sunt protejate fiind incluse în anexa 3 a legii 13 din 11 martie 1993 (Convenţia de la Berna).

În ceea ce priveşte ornitofauna până în prezent au fost identificate 108 specii dintre care 50 sunt menţionate ca specii strict protejate în Convenţia de la Berna – „Convenţia pentru protejarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa” (legea nr. 13 din 11 martie 1993); iar şase specii în Convenţia de la Bonn –„Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice” (Legea nr. 13 din 8 ian. 1998).

Pe baza a 15 specii de păsări listate în Hotărârea nr. 1.284 / 2007, Parcul Naţional Cheile Bicazului- Hăşmaş este desemnat sit Natura 2000 – ROSPA0018- Cheile Bicazului-Hăşmaş ( Bonasa bonasia, Bubo bubo, Strix uralensis, Aegolius funereus, Dryocopus martius, Picoides tridactylus, Glaucidium passerinum, Pernis apivorus, Circaetus gallicus, Circus aeruginosus, Caprimulgus europaeus, Lullula arborea, Picus canus, Ficedula parva, Lanius collurio, Tetrao urogallus).

Din avifauna alpină, a pădurilor de munte şi a ecosistemelor antropogene amintim:

Ordinul GALLIFORME (cocoşul de munte –Tetrao urogallus, ierunca-Bonasia bonasia).

Ordinul FALCONIFORME (acvila de munte-Aquila chrysaetos, acvila ţipătoare mică-Aquila pomarina, şorecar comun-Buteo buteo, şerparul-Circaetus gallicus, uliu porumbar-Accipiter gentilis, vânturel roşu-Falco tinnunculus, şoim călător-Falco peregrinus, şoimul rândunelelor-Falco subbuteo, vânturel mic-Falco naumanni).

Ordinul GRUIFORME (cârsteiul de câmp-Crex crex).

Ordinul CHARADRIIFORME (sitar-Scolopax rusticola).

Ordinul COLUMBIFORME (turturică-Streptopelia turtur, porumbelul gulerat-Columba palumbus).

Ordinul CUCULIFORME (cucul-Cuculus canorus).

Ordinul APODIFORME (drepnea mică-Apus apus).

Ordinul CORACIIFORME (pupăza-Upupa epops).

Ordinul PICIFORME (ciocănitoarea neagră-Dryocopus martius, ciocănitoarea pestriţă mare-Dendrocopos major, ciocănitoarea verzuie-Picus canus, capântorsul-Jynx torquilla).

Ordinul PASSERIFORME ( ciocârlia de câmp-Alauda arvensis, ciocârlia de pădure-Lullula arborea, rândunica de câmp-Hirundo rustica, fâsa de pădure-Anthus trivialis, fâsa de munte-Anthus spinoletta, codobatura albă-Motacilla alba, codobatura de munte-Motacilla cinerea, codobatură cu cap negru-Motacilla flava, sfrânciocul roşiatic-Lanius collurio, sfrânciocul mare-Lanius excubitor, graurul comun-Sturnus vulgaris, gaiţa-Garrulus glandaris, alunar-Nucifraga caryocatactes, cioara grivă-Corvus corone cornix, stăncuţa-Corvus monedula, corb-Corvus corax, mierla de apă-Cinclus cinclus, ochiul-boului-Troglodytes troglodytes, brumariţa de pădure-Prunella modularis, Prunella collaris, pitulicea mică-Phylloscopus collybita, pitulicea sfărâitoare-Phylloscopus sibilatrix, pitulicea fluierătoare-Phylloscopus trochilus, silvia mică-Sylvia curruca, silvia cu cap negru-Sylvia atracapilla, muscarul sur-Muscicapa striata, auşelul cu cap galben-Regulus regulus, auşel sprâncenat-Regulus ignicapillus, fluturaşul de stâncă-Tichodroma muraria, cojoaica comună-Certhia familiaris, piţigoiul de brădeţ-Parus ater, piţigoiul moţat-Parus cristatus, piţigoi sur-Parus palustris, piţigoi de munte-Parus montanus, piţigoi mare-Parus major, măcăleandru-Erithacus rubecula, codroş de pădure-Phoenicurus phoenicurus, codroş de munte-Phoenicurus ochuros, mărăcinar mare-Saxicola rubetra, sturz cântător-Turdus philomelos, mierlă gulerată-Turdus torquatus, mierlă-Turdus merula, sturz de vâsc-Turdus viscivorus, sticlete-Carduelis carduelis, scatiu-Carduelis spinus, florinte-Carduelis chloris, botgros-Coccothraustes coccothraustes, cânepar-Carduelis cannabina, cinteză-Fringilla coelebs, cinteză de iarnă-Fringilla montifringilla, forfecuţă-Loxia curvirostra, mugurar-Pyrrhula pyrrhula, cănăraş-Serinus serinus, vrabie de casă-Passer domesticus, vrabie de câmp-Passer montanus, presura de munte-Emberiza cia, presură sură-Emberiza calandra).(Dan Munteanu; Faragó Sándor;)

 

Fauna de mamifere mici este bine reprezentată fiind însă insuficient cunoscută. Până în prezent au fost identificate 9 specii de lilieci, care se adăpostesc în peşterile sau scorburile arborilor bătrâni de pe teritoriul Parcului. Dintre acestea o specie este de interes comunitar conform Directivei Consiliului Europei 92/43 EEC (Myotis myotys), iar o specie –Vespertilio murinus– este inclusă în Convenţia de la Bonn. De menţionat că pe teritoriul României sunt protejate toate speciile de lilieci conform legii 90 din 10 mai 2000 pentru aderarea României la Acordul privind conservarea liliecilor în Europa , adoptat la Londra la 4 decembrie 1991.

Specii reprezentative dintre mamiferele mari al căror habitat se suprapune parţial sau total cu suprafaţa Parcului: cerbul carpatin (Cervus elaphus), capră neagră (Rupicapra rupicapra), căprior (Capreolus capreolus) ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus).

Habitate

Pe teritoriul parcului se disting mai multe tipuri majore de habitate, care prezintă la rândul lor mai multe subdiviziuni. În Anexa III sunt indicate, pentru habitatele identificate pe teritoriul Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş, corespondenţele cu codurile din diferite sisteme internaţionale de clasificare a habitatelor: Clasificarea EUNIS a habitatelor, clasificarea Palaearctică a habitatelor, clasificarea şi codurile din România a habitatelor, precum şi clasificarea şi codurile Natura 2000. În anexa nr. 1 sunt indicate habitatele care stau la baza declarării Parcului Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş ca sit Natura 2000 (ROSCI0027 Cheile Bicazului – Hăşmaş).

TRASEE TURISTICE DIN P.N.C.B.-H.

Traseul nr. 1

Pasul Pângăraţi (1255) – şaua „Loduj” (1325) – Vf. Mediaş (1445) – Poiana Vf. Calului (1500) – Poiana Ciofronca (1550) – La Tunzerie (1435) – intersecţia turistică din Poiana Albă (1460) – Poiana Albă (1500) – Curmătura (1650) – şaua Curmătura (1465) – cabana Piatra Singuratică (1504) – Curmătura Ecem (1628) – Vf. Ecem (1690) – şaua Lic (1525) – Vf. Tarcău (1418) – Şaua Tarcăului (1297)

Marcaj: linie roşie.

Durata de parcurgere: 8 ore.

Distanţa de parcurs: 22 km.

Diferenţă de nivel: 435 m, pe timp de iarnă este dificil de parcurs, de preferinţă se poate împărţi în două etape.

Traseul nr. 2

Centrul staţiunii Lacul Roşu(967 m) – Balconul de Piatră (1007 m) – Drumul lui Márton Ferenc – Crescătoria de păstrăvi (993 m) – Debarcader (983 m) – Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) (traseu circular)

Marcaj: cruce roşie.

Durata de parcurgere: 1 oră.

Distanţa de parcurs: 3,5 km.

Diferenţă de nivel: 40 m, plimbare uşoară.

Traseul nr. 3

Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) – Vila Bucur (990 m) – Cabana Suhard (1091 m) – Şaua Suhard (1202) – Vf. Suhardul Mic 1345 m)

Marcaj: triunghi albastru.

Durata de parcurgere: 1 1/4 ore.

Distanţa de parcurs: 3 km.

Diferenţă de nivel: 378 m, accesibil tot anul.

Traseul nr. 4

Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) – Cheile Bicazului – Cheile Bicazului Mic – drumul Surducului – Şaua Piatra Roşie (1011 m) – Lacul Roşu (967 m) (traseu circular)

Marcaj: linie galbenă.

Durata de parcurgere: 3-4 ore.

Distanţa de parcurs: 10 km.

Diferenţă de nivel: 44 m, accesibil tot anul, traversarea Bicazului Mic pe timp ploios sau iarna-primăvara poate fi problematică.

Traseul nr. 5

Gura pârâului Cupaş (944 m) – valea Cupaş – gura pârâului Cupaşul Mic (962 m) – Drumul Lapoşului (1435 m)

Marcaj: punct albastru.

Durata de parcurgere: 2 ore.

Distanţa de parcurs: 7 km.

Diferenţă de nivel: 491 m, accesibil pe jos tot anul, iar cu maşina cu excepţia iernii.
 

Traseul nr. 6

Gura pârâului Cupaş (944 m) – poalele Cupaşului (1080 m) – Cheile Bicazului (km 29) (850 m)

Marcaj: cruce roşie , de la poalele Cupaşului punct roşu .

Durata de parcurgere: 1 oră.

Distanţa de parcurs: 3 km.

Diferenţă de nivel: 136 m, plimbare uşoară.

Traseul nr. 7

Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) – Şaua Piatra Roşie (1011 m) – Drumul Vărarilor – Şaua Ţifrei (1002 m) – Cheile Bicazului (850 m)

Marcaj: triunghi galben.

Durata de parcurgere: 1 oră.

Distanţa de parcurs: 3,5 km.

Diferenţă de nivel: 44 m, plimbare uşoară.

Traseul nr. 8

Lacul Roşu (debarcader) (983 m) – Poiana lui Paleu (1242 m) – Fagul Roşu (1390 m) – Poiana „Száraz-tók” (1530 m) – Vf. Piatra Cherecului (1580 m) – Poiana Albă (1460 m)

Marcaj: punct albastru.

Durata de parcurgere: 4 1/2 ore.

Distanţa de parcurs: 10 km.

Diferenţă de nivel: 597 m, aproape impracticabil iarna.

Traseul nr. 9

Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) – Valea Oii – Gura pârâului Hăşmaş (1130 m) – Piatra Potcoavei (1450 m) – intersecţia traseelor din Poiana Albă (1460 m)

Marcaj: linie albastră.

Durata de parcurgere: 2 1/2 ore.

Distanţa de parcurs: 8 km.

Diferenţă de nivel: 493 m, accesibil tot anul.

Traseul nr. 10

Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) – Balconul de Piatră (1007 m) – Valea pârâului Suhard – Piatra Licoş (1675 m) – Peştera carstică Licoş (1650 m)

Marcaj: cruce albastră.

Durata de parcurgere: 4 ore.

Distanţa de parcurs: 6 km.

Diferenţă de nivel: 708 m, traseu aproape impracticabil pe timp de iarnă.

Traseul nr. 11

Centrul staţiunii Lacul Roşu (967 m) – Şaua Piatra Roşie – Poiana Ghilcoş – Belvedere Piatra Ghilcoş (1378 m)

Marcaj: triunghi roşu.

Durata de parcurgere: 2 ore.

Distanţa de parcurs: 4 km.

Diferenţă de nivel: 411 m, accesibil tot anul.

Traseul nr. 12

Valea pârâului Oii (1012 m) – Poiana lui Paleu (1242 m) – Poiana Jgheabului – valea pârâului Jgheabul Cherecului – cătunul Bicăjel (885 m)

Marcaj: punct roşu .

Durata de parcurgere: 2 ore.

Distanţa de parcurs: 4,3 km.

Diferenţă de nivel: 230 m, accesibil tot anul.

Traseul nr. 13

Lacul Roşu (debarcader) (983 m) – Poiana Ghilcoş (1210 m) – Piatra Ghilcoş (Belvedere) (1378 m)

Marcaj: punct albastru.

Durata de parcurgere: 2 ore.

Distanţa de parcurs: 3,5 km.

Diferenţă de nivel: 395 m, accesibil tot anul.

Traseul nr. 14

Cheile Bicazului (850) – poalele Cupaşului (1080) – Poiana din spatele Cupaşului – gâtul Cupaşului (1275) – Poiana din faţa Cupaşului – Danţuraşul (1500) – Poiana La Vinkli(1445)

Marcaj: punct roşu

Durata de parcurgere: 4-5 ore.

Distanţa de parcurs: 8,5 km.

Diferenţă de nivel: 650 m, nerecomandat pe timp de iarnă.

Traseul nr. 15

Cheile Bicazului (850) – Canionul Lapoşului – Poienile Cupaş – Gâtul Cupaşului (1275) – Cheile Bicazului (850) (Traseu circular)

Marcaj: triunghi roşu , de la Gâtul Cupaşului punct roşu .

Durata de parcurgere: 3 ore.

Distanţa de parcurs: 5 km.

Diferenţă de nivel: 425 m, iarna greu de parcurs.

Traseul nr. 16

Cheile Bicazului (850 m) – Şaua Ţifrei (1002 m) – punctul de belvedere de pe peretele sudic (1060 m) – Piatra Maria (1048 m)

Marcaj: triunghi galben , din Şaua Ţifrei fără marcaj.

Durata de parcurgere: 1,1/2 ore.

Distanţa de parcurs: 2,5 km.

Diferenţă de nivel: 210 m, practicabil tot anul.
 

Traseul nr. 17

Izvorul Oltului- Bălan- cabana Piatra Singuratică

Marcaj: bandă albastră

Durata de parcurgere: 3-3,5 ore.
 

Traseul nr. 18

Halta C.F.R. Tarcău – comuna Lunca De JOS – Vârful Naşcalat – Cabana Piatra Singuratică

Marcaje: halta C.F.R. Tarcău – Lunca De JOS – Crucea Condra – cruce roşie

Crucea Condra – cabana Piatra Singuratică – bandă roşie

Durata de parcurgere: 7 ore

 

– PENSIUNILE ŞI FACILITĂŢILE DE CAZARE DIN P.N.C.B.-H.

 

Societatea	Facilităţi	Spaţii-locuri cazare	Administraţia telefoane
Direcţia Silvică Miercurea Ciuc prin Administraţia P.N.C.B.-H.	Cabană Lacu Roşu	18 locuri cazare :   -5 camere – 2 paturi -2 camere – 4 paturi	D.S. M – Ciuc : 0266 / 313222 0266 / 313223   P.N.C.B. – H. 0266 / 336540   e-mail : parculncbh@hr.astral.ro www.cheilebicazului-hasmas.ro
S.C. Euroturism S.A     S.C. Porturist S.R.L.	Hotel “Lacu Roşu” ***	-Camere SNG 1 pers. -Camere SNG 2 pers. -Camere DBL -Camere TRL	-Portik Csaba, tel/fax. O266/380020
	Restaurant “Lacu Roşu”	– 350 locuri	– tel. 0266/380008
S.C. Com-Bucur S.R.L.	Camping căsuţe “Turist”	-50 căsuţe cu câte 2 locuri	Bucur Dorina
	“Vila Bradul”	-camere cu 2 paturi (24 locuri)
	Căsuţe “Bradul”	– 9 căsuţe cu 24 locuri
S.C. Iasicon S.A. Iaşi	Hotel”Iasicon” **	– camere SNG – 15 camere cu 2 paturi – 15 camere cu 3 paturi – 5 camere cu 4 paturi – camere DBL	Dir. Enache Ciprian tel/fax. 0266/380081