Crucea Eroilor Români de pe Muntele Caraiman

Un reper istoric, spiritual și turistic românesc:

CRUCEA EROILOR ROMÂNI DE PE MUNTELE CARAIMAN

Codrin Dumitru Munteanu

Coordonator general al proiectului de restaurare și reabilitare  a

Crucii Eroilor Români din Primul Război Mondial de pe muntele Caraiman

Chiar dacă diferă de la o sursă la alta, statisticile indică peste 15 milioane de vieți pierdute în cel mai sângeros război pe care îl văzuse omenirea până atunci și, primul care angrenase în tăvălugul lui, aproape toate statele și popoarele lumii. Prinsă la intersecția intereselor geopolitice ale marilor puteri, micul Regat al României a ales în 1916 să se alăture Antantei, după cum era cunoscută în epocă alianța dintre Marea Britanie, Franța și Rusia. Finalul războiului este unul cunoscut, imperiul austro-ungar ce subjugase secole de-a rândul popoare și teritorii s-a destrămat iar tinerele națiuni și-au dobândit statalitatea ori s-au unit cu patriile mamă.

În România unită, conform tratatelor internaționale, rolul identificării, înhumării, construirii și îngrijirii operelor comemorative de război a revenit Societății „Mormintele Eroilor Căzuți în Război” înființată la 12 septembrie 1919, redenumită în timp „Societatea Cultul Eroilor”, Așezământul Național „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor și desființată în 1948,    într-un alt context istoric, la presiunea ocupanților sovietici.

Crucea Eroilor Români din Primul Război Mondial de pe muntele Caraiman se înscrie în seria de monumente construite într-un moment în care tragediile războiului erau încă proaspete și vizibile pe întreg teritoriul național. La 17 ani de la terminarea războiului, la fiecare pas se puteau vedea urmele luptelor de odinioară: tranșee, gropi de obuze, bocanci, cartușiere, tuburi de cartușe și chiar oseminte umane[1]. Pentru toți acești bravi eroi a fost înălțat unul din cele mai mărețe și impunătoare monumente dedicate lor, Crucea biruitoare a Dumnezeirii omului, care stă pavăză pentru lumina veșniciei lor[2].

 Arhivele nu consemnează informații autentice despre proiectarea, construcția sau inaugurarea monumentului. Este însă imposibil ca un asemenea monument să fi fost realizat fără documentații de proiectare și construcție. S-or fi pierdut pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.  Știm sigur însă că ridicarea monumentului a avut o componentă instituțională și una voluntară. Presa anilor ʼ30 atribuie pe rând inițiativa construirii Crucii, Regelui Ferdinand, Reginei Maria sau unui comitet de inițiativă al locuitorilor orașului Bușteni, iar presa C.F.R revendică construcția propriu-zisă, fapt ce nu poate fi departe de adevăr având în vedere proiectanții, arhitecții și specialiștii în poduri de metal ai celei de a doua armate a țării, precum și sacrificiul eroilor ceferiști de susținere a efortului de război care cu siguranță meritau a fi slăviți. Suntem de asemenea siguri de sprijinul Fabricii de Hârtie din Bușteni.  Legenda spune că metalul folosit provine de la podurile de metal pe care a trecut glorioasa Armată Română în lupta pentru unirea tuturor românilor.

Ridicată trainic, la altitudinea de 2 291 m, între 1926 și 1928, monumentul zvelt și puternic surprinde prin proporții armonioase, prin felul în care este ancorat în pintenul de stânca de deasupra prăpastiei. Vizitând-o, va trebui să aducem un pios omagiu eroilor, militari sau ceferiști. Va trebui să elogiem totodată și geniul și dăruirea inginerilor, constructorilor și voluntarilor care au făcut posibilă edificarea impresionantului monument, cu înălțimea de 39,5 metri, fiind desemnat în anul 2013 de Guiness World Record ca „cea mai înaltă  cruce din lume amplasată pe un vârf montan”.  Din cei 39,5 metri, 7,9 metri măsoară soclul de piatră și 31,4 metri crucea de metal. Cele două brațe ale Crucii au câte 7 metri fiecare.

   Situată în Parcul Național Bucegi și înconjurată de flora montană, din care se remarcă gingașele flori de colț, vizita la Crucea Caraiman nu este doar un traseu turistic montan ci și un parcurs istoric și spiritual ce dezvăluie o spectaculoasă priveliște asupra abruptului Bucegilor. Din Bușteni avem numeroase trasee montane care duc spre culmile Bucegilor: Jepii Mici, Jepii Mari, Caraiman, Coștila, Morarul și Bucșoiul; de asemenea, accesul este facil și dinspre județul Dâmbovița, venind de la Peștera Ialomița. Desigur, pentru turiștii mai puțin experimentați se recomandă și de o parte și de alta a muntelui, accesul cu telecabina până la Babele și de acolo, trecând pe lângă Sfinx, apoi refugiul salvamont, urmând drumul ușor pe lângă Coștila ori îngusta Brână a Caraimanului ce duce spre Monumentul impunător care „…străjuie azi cu fruntea în cer, și cu rădăcina în pământ, – însăși viața noastră cea de obște. Ea poate mângâia pe cei ce nu vor uita niciodată ceea ce-a fost… Ea poate aduce și imputarea grea acelora care vor uita…”.

Este dificil a contracta atâtea informații istorice și turistice într-un material ce nu trebuie să plictisească cititorul ci doar să îl stârnească să viziteze Crucea Eroilor cât mai degrabă. Și totuși în numărul 39 din 16 octombrie1932, sub semnătura unui valoros condeier, „Săptămâna C.F.R” reușește să o facă, drept pentru care îl cităm integral:

„Când trenurile militare treceau pe podurile de metal spre fruntaria invadată de dușmani, fierul din care erau alcătuite huruia afund, parcă înfuriat, oricum dătător de îndemn ostașilor care stăteau cu privirea prinsă de culmile Bucegilor. Era în toamna cea de pomină a începutului răsboiului nostru. Se ducea spre graniță vlaga țării, s’;;;o apere. Dar în cartea destinului era scris cu slove de veșnicie că vom avea încă mult de suferit până să ajungem la împlinirea legei noastre românești. Și atunci, mâini de frate au băgat sub brățările de fier ale podurilor, iarba năpraznică, aducătoare de ruperi dureroase. Și fiarele podurilor se frânseră, aruncând spre cer brațe de desnădejde și de implorare. Ele erau stropite peste tot cu sângele celor care, murind, întârziau căderea granițelor vechi. Pod și soldat aveau o soartă comună. Dar, curând, podurile schilodite, rămaseră singure, în mâini străine. Apărătorii lor se duseră departe, în moldoveneasca vizuină a mândriei românești. Și vreme îndelungă, fiarele rupte ale podurilor de pe Valea din josul Bucegilor stătură triste, în mirată așteptare. Treceau zilele, săptămânile și începură și anii să se alinieze pe frontul încruntat al veșniciei. Dar într-o zi , fiarele uitate văzură pe dușmani plecând în grăbită svoană de restriște. Se împlinia voia destinului nostru… În svâcniri ca de fulger, se auzeau strigătele de biruință ale fraților trecuți prin încercările focului și ale morții… Iar când frații se arătară, abia atunci fiarele implorătoare la cer, își simțiră isprăvită menirea.

Dar nu era așa… După câtăva vreme, veniră săpători și pioneri – și desfăcură armătura de fier pe care trecuseră trenurile cu ostașii încruntați, și din care unii muriseră în preajmă… Și purtarea noilor ostași nu era una din care s-ar fi putut crede că de-acum încolo, brațele de fier aveau să fie aruncate la « fier vechi». Dimpotrivă… Li se pregătea o slavă și mai mare decât cea de până acum. Braț de braț, armătura fu desfăcută cu rost, – așezată cu grijă pe lungi căruțe de țară, – și ciudat!… fu purtată sus, pe culmile Bucegilor, care priviseră neclintiți, vreme îndelungată, tragedia rodnică din vale.

«Ce va face cu mine ?» – așa părea că hurue, de astă dată, întocmirea de fier a vechilor poduri.

Încet, încet, – urcând din greu pe pieptul muntelui, înviorându-se treptat de asprimea dulce a înălțimilor, – armătura de fier fu lăsată jos, pe vârful Caraimanului… Meșteri dibaci începură atunci o lucrare minunată. Alcătuiră din ea o imensă Cruce de Fier, pe care o înfățișaseră întregei văi de la Câmpina până la Predeal, văii de la 1916 și celei de la 1918… Semn al vremurilor. Ea – Crucea – semnul jertfei celei fără pereche în viața omenirei, amintitoare acum a jertfei românești…

Când a privit Valea, abia atunci armătura vechilor poduri duruitoare de drum de fier, a înțeles ce destin mare o urmărise. Ea fusese drum de nădejde la început, – ajunsese apoi îndurerată și însângerată rămășiță de fier îndoit trudnic spre cerul așteptărilor, – pentru ca acum, transfigurată, să amintească tuturor măreața epopee a trecutului, precum și îndatorirea urmașilor de a nu uita vremea trecută…

Aceaste este povestea adevărată a Crucei de pe Caraiman … ”.